Remanenţa anatomiei ca operaţiune critică sute de ani după ieşirea ei la rampă în plină Renaştere poate fi asociată cu postmoderna înclinaţie de a vedea în trupul uman înscrisurile istoriei. Atîta vreme cît cel mai inalienabil dat al nostru, chiar corpul în care locuim şi prin care luăm cunoştinţă de lume, poartă imprimate literele unui vocabular cultural determinat de un inconfundabil hic et nunc, se cuvine să studiem cu respect şi răspundere semnele prin care se legitimează. În 1957 o fundamentală lucrare de critică arhetipală demonstra - în mod evident - reversul: anatomia recuperează, dincolo de contingent, reperele universale ale condiţiei umane, identificînd în mundaneitatea sa grefele unui cod peren. Anatomia criticii prefaţa astfel cealaltă impresionantă anatomizare a literaturii semnată de Northrop Frye, Marele cod - Biblia şi literatura (1981).

Anatomiile şi literatura Să ne reamintim, în treacăt, de John Davies, înspăimîntatul zugrav al ciumei ca zdruncinare a echilibrului umoral al omenirii. În 1603, anul urcării pe tron al lui James I, Davies ducea la tiparniţă un Microcosmos. Succesorului Elisabetei I îi plăcea să se adreseze în scris supuşilor în calitate de pedagog şi vraci, drept pentru care aşternuse pe hîrtie un Basilikon Doron, darul regal menit, în primul rînd, propriului fiu, dar, metonimic, fiilor şi fiicelor Britaniei, deasupra cărora trona "preceptorul" sau "învăţătorul" tuturor. În 1604, acelaşi James tuna şi fulgera împotriva tutunului, în pitoreasca Acuză în contra tabacului . Primit în Londra înveşmîntată imperial, precum Roma paradigmatică, în sunete de trompete, cu alaiul regal avansînd printre statui găzduite de nişe improvizate şi aclamat drept un al doilea Cezar, un Augustus al briţilor, un Alexandru cel Mare modern, James se prezenta, la încheierea primului an al domniei în ipostază de "medic al naţiei"1. Se angajase să