Indicatorii economici n-au arătat prea bine în 1999. Producţia industrială a înregistrat, faţă de 1998, o nouă scădere. Fără să fi înregistrat plusuri calitative în vreun proces de restructurare. Aşadar, cantitatea de muncă a fost mai mică. În schimb, din ce s-a produs, o bună parte a luat calea exportului. Deşi importurile au fost drastic restrînse, exporturile n-au scăzut. Dar nici n-au crescut. Acum, însă, în anul 2000, Guvernul mizează pe o creştere a exporturilor. S-au făcut calculele şi s-a tras concluzia: va fi posibil să avem un PIB cu plus dacă vor funcţiona bine două locomotive: investiţiile şi exporturile. România însă nu reuşeşte, de mai mulţi ani, să exporte mai mult decît importă. Boala inerţiei este una din cauze. Industria noastră, prea puţin flexibilă, iese cu greu din tipare şi se adaptează şi mai greu la realităţile pieţei. În toamna lui '91, cursurile s-au unificat. S-a renunţat la cursul oficial. Mulţi dintre cei care, atunci, au pierdut iluzia dolarului ieftin - şi mincinos! -, ce le dădea senzaţia că sînt rentabili, în timp ce ei risipeau resurse, nu şi-au revenit nici pînă în prezent. Din acest motiv - pentru că s-a făcut mult caz în jurul acestui subiect - societatea noastră, în general, a căpătat o sensibilitate accentuată, bolnăvicioasă chiar, faţă de căderea cursului de schimb al leului. Deşi cursul nu era şi nu este decît oglinda: aici se vede cine pierde şi cine cîştigă. Dar numai cînd piaţa valutară e liberă. Aşa aflăm de cîtă monedă naţională este nevoie pentru a cumpăra cantităţi determinate de mărfuri sau servicii străine; ori cîtă monedă naţională poate fi obţinută în schimbul monedei străine ce reprezintă contravaloarea mărfurilor şi serviciilor vîndute în străinătate. Dar cursul nu s-a mişcat continuu pe coordonatele adevărate. Cînd am vrut să vedem cît sîntem de competitivi, am lăsat piaţa liberă, ca să spună adevărul. Cî