Cînd am intrat prima dată pe porţile unei închisori, în noiembrie 1975, m-am întrebat la sfîrşitul zilei ce caut eu acolo, cum mă pot face util unei instituţii care părea să se descurce foarte bine şi fără mine. După o lună de zile petrecută în Fortul Jilava, m-a copleşit un sentiment de neputinţă în faţa imensităţii problemelor umane pe care le-am întîlnit şi de o parte şi de alta a gratiilor. Noapte de noapte visam întîmplările care-mi erau povestite peste zi, conduita celor dinăuntrul zidurilor era mult mai complexă decît mă aşteptasem, totul părea că necesită rezolvări urgente... Încet-încet m-am liniştit: problemele s-au ordonat în mai multe categorii distincte, "cazurile" au început să fie grupate pe tipuri, aspectele într-adevăr psihologice, detaşate de cele organizaţionale, contextul normativ înţeles la adevărata valoare. Cam acesta a fost fundalul debutului meu în lumea închisorilor româneşti. Dar cel mai mult mă tulburau destăinuirile oamenilor care ajungeau la închisoare. Cîtă vină avea sistemul social de atunci şi cîtă ei? De ce unii puteau trăi corect şi în acele condiţii, iar ei nu? Ce mecanisme intime fuseseră dereglate în personalitatea lor, cînd anume şi în ce împrejurări? Loc al perspectivei sociale, penitenciarul invită la meditaţie asupra condiţiei umane, psihologul comparînd idealurile cu realitatea aşa cum o constată el în teritoriul său de muncă, şi nu poate să nu întrebe societatea dacă acceptă gradul de discrepanţă, rol care desigur, nu este satisfăcător. Discrepanţele există în cadrul tuturor ştiinţelor, iar aceia care le arată sînt rareori apreciaţi. Tentaţia va fi întotdeauna de a face jocul celor tari şi la putere. Acest lucru face să fie deosebit de important pentru psihologul care lucrează într-o închisoare să clarifice rolul său şi să menţină contactul cu o comunitate de egali care îl poate ajuta să-şi îndeplinească o sarcină, c