Vulgaritate. Straniu cuvînt. În franceza veche, din secolul XV, desemna ceea ce este răspîndit, admis, verificat, pus în valoare de toţi oamenii, ceea ce este curent, banal în viaţa lor cotidiană, fără nici o conotaţie peiorativă. Acesta era şi cazul limbii. Vulgară. La început latina era vulgară, adică limba populară vorbită în ţările romanice, apoi limbile germanice şi slave. Vulgară este deci limba, clasificările enunţate de limba vorbită a poporului, opuse limbii şi clasificărilor savante. Triumful operei lui Rabelais, magistral scrisă în limba vulgară, reflexiile lui Dante, ca şi operele literare şi religioase, traducerile Bibliei, împreună cu Reforma, au adus oamenilor obişnuiţi cuvîntul divin într-un enunţ inteligibil tuturor (prinţului şi slujnicei cum zicea Luther în Conversaţiile sale de la masă), au făcut într-o şi mai mare măsură ca limba vulgară să pară divină. Astfel, sursele marii noastre poezii moderne, cele ale marilor noastre opere romaneşti, ţin de vulgar. La mijlocul secolului XVI, odată cu dezvoltarea societăţii de curte, cuvîntul vulgar a căpătat o valoare peiorativă. Vulgar a început să desemneze ordinarul, mai rău, ceva lipsit de elevaţie, de distincţie. De atunci, vulgar a devenit sinonim pentru inferior, grosolan, trivial. Popularul, atît prin limbă, cît şi prin moravuri (poate uneori primitive), nu însemna inferior, devine apanajul unei plebe triviale. De atunci vulgarul peiorativ, vulgaritatea a devenit apanajul claselor populare, mai tîrziu a acelei burghezii mijlocii, detestate de Flaubert şi Léon Bloy, descrise atît de bine în Bouvard şi Pécuchet şi în Elogiul locului comun. Un fenomen asemănător pare a se petrece azi. Limbile vulgare ale naţiunilor europene se transformă rapid, sub efectul influenţei anglo-americane. De cînd limbile moarte ale antichităţii noastre greco-latine nu mai sînt decît nişte ruine marginale, vechile lim