- convorbire cu profesorii Mariela şi Mihai ENUŢĂ - Cui aparţine, de fapt, a doua şansă: celui ce-o oferă sau celui care o solicită? Răspunsul pare simplu: cînd cerem să ni se acorde o circumstanţă favorabilă înseamnă că ne aflăm la strîmtoare ori în culpă şi făgăduim să ne schimbăm. Cu alte cuvinte, ne recunoaştem o înfrîngere. Dar, în acelaşi timp, contăm şi pe schimbarea ce se va produce în celălalt: ca să ne ofere o a doua şansă, e nevoie să devină el însuşi mai comprehensiv, mai generos, uneori, pînă la risc, să înfrîngă nişte aparenţe şi nişte inerţii comode. Acea altă lumină în care dorim să fim văzuţi vine atunci mai mult din ochii celor din preajmă decît din propria noastră fiinţă. Stăm de vorbă despre a doua şansă cu doi profesori cu îndelungată activitate în şcolile speciale.

Lupta cu evidenţa Ce ştim şi ce nu ştim despre şcolile speciale, mai cunoscute sub numele de şcoli ajutătoare? Mihai Enuţă: Se ştie, în general, că sînt şcoli pentru copiii cu deficienţe mintale: pentru "handicapaţi", li se mai spune, în limbaj mai supravegheat, ori "şcoli de nebuni", cum li se zice prin cartiere. În Bucureşti sînt 11 asemenea şcoli; unele au chiar două sedii, cum e cazul Şcolii nr. 3, unde învaţă 350 de elevi. Înainte cu cîţiva ani comisia de expertiză care alcătuia dosarul de trimitere a unui copil într-o şcoală specială funcţiona pe lîngă primării; acum această comisie de specialişti - psihologi, pedagogi, profesori cu experienţă în domeniu - funcţionează la Inspectoratul Şcolar al municipiului. După ce au trecut pe la medicul care verifică şi stabileşte coeficientul de inteligenţă al copiilor, părinţii îi aduc la testare în faţa acestei comisii care-şi dă avizul. Cum se împacă părinţii cu un asemenea verdict? Majoritatea se împacă greu, vă daţi seama. Chiar dacă observă dificultăţile copilului, nu vin la noi de la început. Mulţi dintre copii fac mai î