Mă uit cu coada ochiului la o emisiune la TVR, filiala Timişoara, cu muzică populară de prin partea locului şi nu-mi pot reprima o stare care mă încearcă: tinerii cîntăreţi sînt cuminţi, cam bleguţi, ceva suficienţă, ceva făloşenie provincială, ceva care te cam plictiseşte prin previzibil, versurile au şi ele un anume previzibil, despre mamă cît s-a chinuit ea pentru copii, o nevastă se uită la bărbat că i-au apărut - ce altceva? - ghiocei în păr şi-i dă toate asigurările să nu-i pară rău că trec anii pentru că şi ea, soţia sa, îmbătrîneşte odată cu el, cu soţul. Poveşti banale, un soi de corectitudine transpare din vers, o altă cîntare zice despre un tată cum se uită el că i-a crescut băiatul, a venit rîndul să joace în horă, la Rugă, tatălui îi pare rău că a îmbătrînit, dar nu foarte tare: totul este cu măsură, cutare se vaită ocoş că vecinii îl invidiază că are de toate, şi lui nu-i pasă, nu se lasă intimidat de gura oamenilor, deşi nu-i stîrneşte peste poate. Mediocritate a vieţuirii, un fel de ceva care pare a fi o chestiune de bun-simţ faţă de toate, mai nimic romantic, o banalitate proastă şi cam limitată, nimeni nu se revoltă. În Ardeal, insului folcloric îi vine cîteodată să dea "cu cuţîtu-n piatră", în cîntările din Banat nimeni nu pare să se revolte că a lipsit de la împărţirea fastă a norocului: doina bănăţeană povesteşte cum patru boi leagănă caru', mîndra stă la fereastră şi aruncă de acolo ocheade, uica Achim Nica evocă anii de început ai vieţii în sintagma "săracă copilărie". Chiar şi aşa nu e nimic de revendicat, o melancolie blîndă care seamănă cu amiezele de duminică în care bănăţeanul, ajuns la amiaza vieţii, stă în soba de dinainte şi doarme după o masă abundentă şi de afară molcom răzbate - în odaia împodobită cu o carpetă cu doi cerbi lîngă un lac din pădure - bîzîitul babelor care stau la uliţă, le puteţi vedea şi azi cum stau în faţa c