Sîntem înconjuraţi, ce spun, asaltaţi de vulgaritate. Trăim în vulgaritate. Vulgaritatea există, o constatăm, dar ce e rău e că întotdeauna ea este prea multă. Nu percepem vulgaritatea decît ca pe un exces. Picătura în plus, în cazul vulgarităţii, nu este niciodată ultima (aşa cum se crede despre toate celelalte lucruri, care pînă la buza paharului merg bine), ci întotdeauna şi de fiecare dată prima. Vulgaritatea este cu totul, din momentul ei zero (dar aşa ceva nu există!), în plus. Trăim în vulgaritate. Şi ea este inevitabilă. Asaltaţi fiind de vulgaritate, sîntem în pericol să ne lăsăm contaminaţi, să cedăm, fie şi doar din cînd în cînd, vulgarităţii. Să ne pierdem, cu alte cuvinte, distincţia. Distincţia, adică, atenţie, faptul de a fi distinşi şi faptul - distinct? - de a fi distincţi. Distins = distinct? Desigur. Dar şi distinct = distins? Mă rog... Vulgaritate înseamnă, prin urmare, cădere în indistincţie, în indistins. Lipsa de reţinere, de conţinere: expresie necontrolată, exprimare care exprimă totul (= prea mult), exagerare, exacerbare... Patos? Vehemenţă? Emfază. Vulgaritate! Cînd nu se conţine/reţine pe sine, individul devine, din emiţător, mediu. Vrea să comunice, dar o face prea mult. Iese din sine. Omul devine televizor. Omul-televizor. Dar s-ar mai fi inventat ea, oare, televiziunea (cad şi eu tot în ce mi se pare că ştiu...) dacă nu ar fi existat ca funcţie internă a omului, ca individ şi ca societate? Şi ar mai fi prins ea aşa cum a prins? Ar mai fi ea excesul, "deriva" noastră de zi cu zi, anomalia normală? Vulgaritatea este atunci cînd nimic nu mai este păstrat ca sursă a sensului, cînd totul devine, vrea să devină sens. Vulgaritatea nu poate fi altfel decît pletorică. Prin vulgaritate, sîntem mai mulţi. Toţi, chiar. Sîntem vulgari pentru că comunicăm. Şi comunicăm pentru că nu avem nimic distinct de spus. Există ceva de spus atunci cînd