Cererile sindicatelor profesorilor au aruncat în aer subtilele calcule bugetare proiectate de premierul Mugur Isărescu. S-a ajuns astfel la negociere nu între ministere, cum ne-am fi aşteptat, ci între partidele care stăpînesc ministerele. Sub ochii şefului lor, miniştrii s-au văzut împărţiţi în tabere partinice. Nostalgici după vremurile în care aveau şi prim-ministru şi ministru de Finanţe şi deţineau pîinea şi cuţitul, deşi nimeni nu îi contrazicea, ţărăniştii au susţinut sus şi tare că este nevoie de 4% pentru învăţămînt. Firesc era să se ia de la democraţi. La rîndul lor, aceştia au spus că Ministerul Educaţiei aparţine PNŢCD, drept urmare ţărăniştii să-şi bată capul cu problemele din domeniu aruncînd pisica moartă înapoi, de unde a aterizat pînă la urmă, odată cu oalele sparte, în capul suprasolicitatului Decebal Traian Remeş. Încercînd să salveze aparenţele, Mugur Isărescu a executat un exerciţiu de impunere a autorităţii şi a organizat întîlnirea de mediere nu la vilele de la lac, cum era cutuma, ci chiar la Palatul Victoria. Ca nişte jucători de poker rătăciţi cu treburi prin politică, negociatorii partidelor au avut fiecare o strategie simplă: cerem cît mai mult ca să avem de unde ceda. Compromisurile la care au ajuns, atît de complicate încît nici ei nu le-au priceput prea bine, l-au făcut pe Ministrul Agriculturii să anunţe victorios că MEN va primi trei nouăzeci şi ceva la sută, adică aproape patru, adică aproximativ legal.

Concluzii serioase după bîlci Demult nu am mai întîlnit prin presă relatări trepidante despre urmăririle şi supravegherea la care ziariştii îi supun pe liderii coaliţiei atunci cînd aceştia se adună să pună ţara la cale. Au reintrat în forţă pe scena politică organismele de conducere colectivă care funcţionau pe vremea guvernului Ciorbea. În locul puterii reale a premierului au căpătat o oarecare putere de decizie mecanis