În ciuda unor incontestabile progrese, cei care au continuat să scrie în româneşte în exil, netrecând - în parte tocmai din pricina fidelităţii faţă de limba lor de creaţie iniţială - în literaturile ţărilor lor de refugiu îşi află cu greu un loc în literatura de "acasă". Parcă toată s-ar fi transformat într-un fel de cimitir Bellu cu locurile de odihnă desemnate dinainte. Totuşi nu numai în cimitirul literaturii dar şi în grădina ei, spaţiul ar trebui să fie nemăsurat: oricine a ţinut cu har o pană ar fi normal să şi aibă numele înscris acolo.

Ştiind că nu e din păcate aşa, vreau să amintesc aici de Yvonne Rossignon. A murit în prima lună a anului 2000 la Roma şi tocmai din această pricină probabil că m-a dus gândul la un cimitir Bellu interzis scriitorilor români aruncaţi de Istorie peste hotare.

În ciuda numelui şi originii ei franceze, Yvonne Rossignon era olteancă sadea. Părinţii ei se ocupau de moşiile Brătienilor. Din copilăria ei ştiu prea puţin (cu amintirile Yvonne era cam avară). Îmi povestea succint cum o zbughea deseori de acasă şi dispărea la o şatră ţigănească sau alta. Tatăl ei - îl adora - o bătea metodic în fiecare Luni pentru ce avea să facă dealungul săptămânii şi pentru toate "minciunile" pe care le va spune. Fireşte că Yvonne nu minţea. Imagina doar, neacordând faptului real un statut superior celui închipuit sau visat, dimpotrivă. Poeta de mai târziu îşi făcea gamele şi primea cu inimă uşoară pedeapsa necuvenită.

Nu ştiu cum din Oltenia a ajuns la studii la Cluj unde a debutat în acelaşi timp cu Mihai Beniuc. Nu mi-a spus nici cu ce fel de bursă s-a dus în Italia unde s-a căsătorit cu un domn Menchinelli, trezindu-se cu trei băieţi şi o văduvie prematură.

Când am cunoscut-o la Roma în 1951 şi am locuit câteva zile, împreună cu Adriana Georgescu, la ea în via Lisbona, îşi spunea "Vecchia Madre" cu ironie şi mând