Eul, lucrul limitat prin excelenţă, creează conceptualitatea "fictivului", el neagă ceea ce este de necuprins şi umbreşte lucrurile cu vălul inexistenţei. Şansa de "a fi" nu există deci în afara eului. "Fictivizarea" se petrece fără voia mea, aşa pur şi simplu, dintr-o dorinţă puternică de a supravieţui în afara "realului", adică a ceea ce se întâmplă parcă fără să fi vrut să se întâmple!
Şi de ce oare? Pentru că nu vreau să - nu mai fiu! Vreau să fiu peste tot, peste viaţă şi peste moarte. Şi pentru asta trebuie s-o iau înaintea "realului", înaintea a ce se întâmplă -, trebuie să-mi închipui ce va urma, după ce întâmplările nu se mai întâmplă, când nimic nu mai mişcă. Pe direcţia asta începe să se închipuie un fictiv despre viitor. El trece de tot ce este cunoscut ca posibil şi intră direct în zona interzisă, în moarte. Fără ezitare se închipuie tot, chiar neantul, totul pe calea obişnuită a realului. Fapte cunoscute sunt transpuse pe un tărâm care ar putea fi, dar de fapt - nu este. Aci fictivul închipuie cu "găuri". Adună laolaltă lucruri din memorie cu altele care n-au fost niciodată nicăieri. Un caşcaval în care prezenţa găurilor devine un stimulent al apetenţei. Se creează un "unde" printr-un "cum" din viaţa reală. Călătoria fictivă în moarte nu este uni-direcţională. Cei care se întorc apoi acasă, în viaţa reală, aduc cu ei spaime noi necunoscute.
Implantarea nefiinţei
Umbra morţii se aşează acum peste viaţă. Fictivul "salvator" a devenit un real oprimant. Moartea închipuită devine o prezenţă în câmpul gândirii. Ea, gaura din caşcaval face parte integrantă din el. Nefiinţa a fost implantată cu succes. Acea neştiinţă care aducea spaimă s-a transformat într-o ştiinţă care prin presupusa ei certitudine potenţează spaima... Curioasă şi grea ezitare pe căile care leagă viaţa de moarte... Ele nu conduc nicăieri p
