Mărturisesc că am invitat cîţiva colegi de breaslă să ne scrie despre "Istoria critică a filmului românesc contemporan", cartea lui Valerian Sava, apărută, în vară, la "Meridiane". Toţi au refuzat, sugerînd, cu prudenţă, că "nu merită" sau "nu e cazul"... Evident, nu ceream elogii, ci opinii. Semnalez faptul, în măsura în care refuzul îmi pare simptomatic pentru climatul cinematografic autohton, în care nu mai există nici o revistă de cinema, în care "autoritatea critică" nu mai funcţionează, un climat de letargie şi dezabuzare, un climat în care nu mai e loc (sau chef) nici de demolări răsunătoare, nici de polemici cordiale, nici de exerciţii de admiraţie.

Adevărul e că acest prim volum, masiv (peste 400 de pagini, format mare), cuprinzînd istoria filmului românesc pînă la sfîrşitul anilor '50, înseamnă, cu adevărat, ceea ce într-un referat uzînd de binecunoscutele expresii-şablon ar suna aşa: o lucrare de referinţă, o carte acut necesară.

Pentru că Valerian Sava are oroare de "critica fariseică", voi începe prin a recunoaşte ce mi-a plăcut mai puţin la "Istorie": impresia de "migală artizanală" în compoziţie şi stil; acolo unde autorul propune o aglomerare de informaţie sub umbrela "obiectivităţii" (neutre şi, uneori, cenuşii) aş fi preferat un plus de culoare, un plus de subiectivitate (în sens călinescian). Există, însă, din fericire, şi multe pagini care contrazic această observaţie, de pildă ideea de a vedea, în Eliza Petrăchescu "un Edward G. Robinson feminin", sau paginile de temerară şi personală paralelă portretistică Jean Georgescu-Paul Călinescu. "Istoria" cucereşte prin seriozitatea cu care construieşte un punct de sprijin solid pe marea nisipurilor mişcătoare, prin corectitudinea evaluărilor, prin precizia axiologică, prin exactitatea diagnosticelor (ex. despre Ion Cantacuzino: "Mai puţin fermecător decît Suchianu, pune