Dacă începuturile învăţămîntului de italiană în Ţările Române datează din 1840 (la Academia Mihăileană preda profesorul Cosceli), respectiv 1848 (la Sfîntul Sava deţinea catedra G. Abbeatici, urmat de O. Spinazzola), la nivel universitar lucrurile îşi vor găsi făgaşul cu generaţia succesivă şi pe căi ocolite: în cadrul studiilor de romanistică (graţie lui Gian Luigi Frollo, începînd cu 1878) sau al Secţiei de Franceză, cu Ovid Densusianu, printr-un curs tematic (Dulcele Stil Nou) şi un altul de istorie a literaturii italiene.

Despre un învăţămînt universitar de italiană propriu-zis se poate vorbi însă numai din 20 noiembrie 1909, cînd promiţătorul filolog romanist Ramiro Ortiz (Chieti 1879-Padova 1947), sosit în ţară, recomandat fiind de Pio Rajna, ţine lecţia inaugurală Evul Mediu carduccian la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti.

Dincolo de sfera italienisticii, rapid lărgită şi consolidată, lungul sejur al harnicului şi eficientului Ortiz (pînă în 1933, cu o întrerupere de doi ani în timpul războiului) -, sejur încununat de o remarcabilă recunoaştere (membru de onoare al Academiei Române şi al Societăţii Scriitorilor Români) - a marcat viaţa culturală a timpului. Acesta a publicat în Italia, dar mai ales în ţara noastră zeci de studii şi volume de exegeză sau cu profil didactic, articole în reviste ca "Roma", de el creată (ca şi Societatea Academică Prietenii Italiei), "Ideea europeană", "Cele trei Crişuri" etc.

I-a fost consultant lui Coşbuc pe cînd acesta lucra la traducerea capodoperei danteşti (el o va publica, însoţind-o cu un doct comentariu şi un amplu studiu introductiv, după moartea poetului român) şi a contribuit la formarea unor cărturari, precum George Călinescu, Edgar Papu, Anita Belciugăţeanu, Alexandru Marcu, Nina Façon. Înfrîngînd cerbicii şi inerţii administrative, prelungite în ani, pe ac