Fetişizarea sondajelor de opinie pare a fi devenit o boală cronică a vieţii politice autohtone. Chiar şi partidele care afirmă că nu se iau după sondaje au tot felul de ticuri de comportament care trădează exact contrariul.
Sondajele nu pot fi ignorate - ele indică stări asupra cărora politicianul are toate motivele să mediteze. Dar nu pentru a le trata apoi cu vorbe, ci prin acţiune politică. O acţiune explicată, în paralel, prin mesaje limpezi, accesibile oricărui cetăţean cu drept de vot. Or, în actuala coaliţie de guvernămînt, fiecare dintre parteneri face eforturi să-şi lase aliaţii în ofsaid lansînd cel puţin două tipuri de mesaje. Unul pentru votanţii proprii şi celălalt pentru aliaţi, atunci cînd apare primejdia ruperii coaliţiei. Iar uneori şi un al treilea tip de mesaj, adresat unei anumite părţi din partid. Observaţia e valabilă şi pentru partidele din opoziţie, în anumite împrejurări.
De unde se trage acest chip de a face politică? Un posibil răspuns ar fi: din lipsa de epxerienţă a clasei politice. Un altul, formulat de cîţiva analişti politici, e că acest comportament ar fi legat de reziduurile comportamentului dublu al majorităţii românilor în perioada totalitarismului. Acel "Una vorbim şi alta fumăm", pentru a relua formula încercatului vulpoi de presă care a fost Arghezi.
Politica mesajelor contradictorii din ţările totalitare, cu a căror decriptare s-au îndeletnicit mulţi politologi pînă în '89, supravieţuieşte şi în regimurile noilor democraţii estice. Ea dă dureri de cap analiştilor care se ocupă de România deoarece aici mesajele sînt formulate ultimativ, încît divorţurile par sigure, iar reconcilierea, de neconceput. Cu această impresie de instabilitate politică au rămas pînă şi marile agenţii de rating care au dat credit mesajelor că în România sînt posibile oricînd alegeri anticipate, mesaje apăru
