"Cel mai bun roman american pe care l-am citit de la război încoace," se entuziasma Frank Kermode, la apariţia Strigarea lotului 49, în 1965, moment în care proza de peste Ocean nu o ducea deloc rău, în privinţa valorii produselor sale, şi cînd, prin urmare, superlativele se cereau atent chibzuite. Înainte de a da tiparului romanul terminat, Pynchon a publicat cîteva fragmente, ca povestiri de sine stătătoare, în "Esquire Magazine" şi "Cavalier", ceea ce înseamnă, dacă facem o socoteală simplă, că faimoasele sale personaje, Oedipa Maas şi şleahta de nebuni simpatici care o însoţeşte pretutindeni, intrau în "arhivele" istoriei ficţiunii într-o vreme cînd, de pildă, o bună parte din melancolicii emigranţi ruşi, ori Lolita lui Vladimir Nabokov deja pătrunseseră în imaginaţia cititorului american. Fac această comparaţie nu doar pentru că puţină istorie literară ne ajută întotdeauna să discernem mai bine dincolo de iluziile optice, de veritabilul trompe-d'oeil al criticii literare, ci pentru că, recunosc sincer, întîmplarea a decis să citesc traducerea românească a romanului lui Thomas Pynchon la scurt răstimp după ce încheiasem monumentala colecţie a nuvelelor lui Vladimir Nabokov. Aparent, cei doi sînt într-atît de diferiţi, fiecare descins din alt univers estetic, fiecare cu o altă miză de creaţie, încît chiar numai întîmplarea îi poate forţa să stea laolaltă. Sau, ca în cazul de faţă, simpla mirare a cititorului (eu) surprins să descopere splendoarea de crisalidă impecabil păstrată sub geamul prăfuit al unei colecţii încuiate într-o clădire părăsită (spre a improviza în spirit nabokovian), alături de masivul, însă ostenitul urs împăiat din sala cea mare a muzeului. Nuvelele lui Nabokov, multe dintre ele apărute iniţial în reviste literare (sau dispuse să găzduiască uneori literatura) precum "Atlantic Monthly" şi "New Yorker" în anii '40 şi '50, mi se par, astăzi