Născut în 1908, după studii hurducate, Virgil Carianopol debutează, în 1931, cu o plachetă (Flori de spin) de clară opţiune avangardistă, accentuată, în 1933, printr-o altă plachetă care avea ca titlu chiar numele poetului. Şi o ţine aşa, cu fronda avangardistă pînă în 1936, cînd, prin placheta Scrisori către plante, se îndreaptă decis spre lirica tradiţionalistă, pentru ca, imediat, să adere la programul estetic gîndirist (Carte pentru domniţe, 1937 şi Frunzişul toamnei mele, 1938, Scară la cer, 1940). Cum de un frondeur avangardist a optat, direct, pentru gîndirism e unul dintre secretele poetului. A urmat după război (în 1942 a publicat volumul Poeme de pe front) o lungă perioadă de interdicţie, în care vreme a avut parte şi de puşcărie, deşi nu ştiu să fi fost legionar. Abia în 1967 reapare cu un volum retrospectiv, prefaţat de gîndiristul Ovidiu Papadima. A publicat, pînă la moartea sa petrecută în 1984, destule (prea multe) plachete şi, din păcate, a fost printre trîmbiţaşii festivităţilor oficiale comuniste, la care contribuia cu poeme adecvate momentelor politice pe care le omagia cu sîrg vinovat. Părea, cînd îl vedeai pe stradă sau în redacţii, mereu înfricoşat şi parcă se făcea mic în ciuda lungii sale înălţimi aproape descărnate.

S-a voit (parţial a şi fost!) memorialist, publicînd, în 1973, odată cu placheta Ştergar românesc, volumul memorialistic Scriitori care au devenit amintiri. De curînd, nepoata poetului, d-na Virginia Carianopol, s-a îngrijit de reeditarea acestui volum de amintiri. Autorul le-a subintitulat "pagini de jurnal", deşi jurnalul este mai curînd o indicaţie că acele convorbiri pe care le inserează în sumar sînt, uneori, convenţionale, ele hrănindu-se, de fapt, din rememorările autorului despre unii scriitori. Nu vreau să generalizez. Pentru că în alte portrete e evident că se porneşte de la însemnări de interviu, cum