Pe ziua de doisprezece august în anul 1991, la Roma, sînt singur şi trist. Starea aceasta de tristeţe mă cuprinsese în mijlocul unei zile fastuoase de vară, nebătută de nici un vînticel. Vîrfurile chiparoşilor stînd neclintite, pot să spun ca-n pasta groasă, verzuie a celor de pe fantastica pînză a lui Van Gogh.

Băieţelul patronului barului de lîngă zidul lui Vespasian, prin poarta căruia pătrunzi pe teritoriul vechi al Vaticanului, spre bazilica de piatră San-Giovanni; acest băieţel, care a ajuns să mă cunoască de cîteva săptămîni, de cînd trec pe-acolo şi beau cîte un pahar de lapte rece, ca să prind puteri, pentru interiorul sacru al monumentalului lăcaş; acest băieţel, simpatic, frumuşel, isteţ, nu mai mare de 6-7 ani, se uită ţintă la mine, pe cînd îmi beau paharul de lapte rece, întăritor, stînd în picioare lîngă tejghea şi privind pe uşa larg deschisă peisajul torid de afară, pe unde altădată se întindea livada micului nobil sau patrician Lateranus, pe unde azi se ridică biserica ce-i şi poartă numele, in Laterano,... adică biserica aia de pe pămîntul lui Lateranus; vreau, în fine, să spun că băieţelul, care primeşte la casă banii pentru ce beau, nu-mi dă niciodată restul, lipsindu-mă de cîteva sute bune de lire italiene.

Mare lucru. Totuşi, ce mă frapează, este aerul şmecheresc cu care mă priveşte băieţelul, - şi hoţ şi temător - cînd îmi ia banii, uitîndu-se la mine cu o frică încordată a lui, - să vadă dacă îi cer sau nu restul... Nu i-l cer niciodată. Îi zîmbesc acru, doar. Fără a-l face să priceapă că eu ştiu că mă trişează, regulat. O singură dată, ruşinat de mica lui pîrleală ce mi-o aplică, serios, m-a întrebat, zîmbind fermecător, îngereşte, ca toţi îngerii pe care Renaşterea, şi nu numai ea, i-a pictat în Roma aceasta augustă care nu se ştie de ce, azi, în ciuda aerului sărbătoresc al verii pline, mă întristează, - m