E neîndoios că Vasile Proca doreşte a se situa într-un spaţiu demoniac. Poezia sa e una de "sfîrşit de lume" (ori măcar de epocă), în acelaşi timp ostenită şi pulsînd de o sumbră energie, rutinată şi spontană în accentele durităţii asumate. Sclipirile de fier, precum un joc de spade, şi insinuările frigului ce naşte cristale, albul ca simbol al imaculării iniţiale ori redobîndite prin sacrificiu, aproximează atmosfera ei ce nu o dată năzuieşte a se rosti pe un ambiţios ton oracular: "mă nasc în fierul/ ce-mi prinde mîinile în lemn/ şi din răni cresc frunze/ de ce, Doamne?// mă nasc în inima iernii/ fereastră spălată cu dimineţi/ prin care alb priviţi/ ce mai este de făcut/ ca lucrarea să fie gata/ la timpul promis/ de ce, Doamne?// mă naşte Duminica luminii/ şi orbii mă poartă de mînă/ precum o sabie/ de ce, Doamne? - întreabă a treia oară/ gurile de foc din zidul/ ce mă desparte în două tabere// o voce: - priveşte în bethleemuri/ au crescut aripile/ şi cu alte vieţi pleacă" (Peisaje umane, I). Sau această înfruntare a morţii pe un portativ teluric şi marţial, adîncind tema crizei de conştiinţă a unei epoci sleite: "cînd moartea aruncă pe masă o mînă de pămînt/ dovedeşte astfel că acul busolei/ e ţeava de puşcă uitîndu-se la tine/ în timp ce privirile tale ascut/ săbiile de Damasc/ iar asfinţitul sîngeră/ cît toţi răniţii unui secol/ umflînd gurile de canal? (Peisaje umane, II). Sau această angelică halucinaţie, de-o puritate ce-şi asociază cruzimea (sabia tăioasă e un motiv obsedant), aşezîndu-se în clima boreală, în vecinătatea literară a hiperboreei nichita-stănesciene: "Îngerul de metal vinde teama de sabie/ îngerului de lemn cioplit din teama de idoli şi/ îngerul de noapte miroase teama din crinii imperiali şi tu/ îngere de sticlă taie-mă să curgă sîngele cuvintelor peste/ îngerul de zăpadă care trimite teama de frig să ne vadă iar tu/ înger de aur poleieşt