Încerc să scriu o poesie (I)

Se înnopta şi începeam să ne dorim.

Ea nu era acasă, o desluşeam doar în fărîma aceea de boare

rămasă în urma ei prin încăperi şi aşternuturi.

Am păşit în întunericul din marele hol -

şi am încremenit de frică.

Un al doilea - un bărbat, o femeie, ea? -

a intrat în spaţiul acela oval, ca un musafir secret, sau ca un hoţ

şi, de atîta încordare, a înlemnit de frică.

Apoi un al treilea a ajuns în mijlocul nostru -

de teamă s-a oprit brusc puţin mai în dreapta;

cu toţii, drapaţi în tăcerea celorlalţi,

ne simţeam fiecare de parcă cineva ar fi ţinut permanent

mîinile în jurul gîturilor noastre, fără să strîngă,

dar ca şi cum ar fi putut-o face oricînd.

"Este cineva aici?" a întrebat al treilea.

Nici un răspuns.

Atunci a intrat al patrulea şi a încremenit, la rîndu-i, de spaimă.

La fel al cincilea, al şaselea şi aşa mai departe -

o furie ceremonioasă creştea atmosfera.

După o vreme, toată lumea, toţi viii intraseră în marele hol întunecat -

şi cu toţii, blocaţi de panică (frica este un lux pentru imaginaţie), cu ochii deschişi

creau margini, graniţa spaţiului de unde celălalt începea,

trasau demarcaţii în acea voluptate a încîntării (fricii)

în care nu se putea intra decît pe întuneric şi privind.

Fiii erau acolo, pierduţi de teamă, dar fără să ştie le era

teamă şi de părinţi, ajunşi cu puţin înaintea lor,

copilului îi era frică de doică, dascălului de elev,

maestrului de ucenic, amantului de amantă.

Numai mie nu mi-era frică de ea.

"Umblam" fără să ne căutăm, dar căutînd să ne găsim.

Era o întîlnire inevitabilă - ca şi aceea

dintre temnicer şi osîndit.

Din cînd în cînd cineva întreba: "Este cineva aici?"

Nici un răspuns. (Nu a