O formă întîlnită recent în paginile unui săptămînal poate readuce în discuţie raportul dintre oralitate şi scris în uzul românei actuale: "l-a făcut să rateze pentru a enşpea oară gradul de general" ("Academia Caţavencu", 1, 2000, 9). Cuvîntul (a) enşpea (a cărui subliniere îmi aparţine: în text el nu era marcat nici prin scriere cu caractere speciale, nici prin punere între ghilimele) e unul dintre cele pe care un străin le-ar putea căuta în dicţionare sau gramatici cu disperare dar fără nici o şansă de reuşită. Un vorbitor nativ le-ar recunoaşte destul de uşor, dar ar rămîne totuşi destul de surprins întîlnindu-le în scris. Cuvîntul - a cărui forma masculină e (al) enşpelea - circulă în româna familiară modernă, în care substituie compusul indefinit mai vechi format de la nu ştiu cît ("a nu ştiu cîta oară"). Colocvialul enşpe provine din folosirea literei n, pronunţată "en", ca simbol matematic pentru un număr nedeterminat. Prin practica orelor de matematică şi prin intermediul manualelor şcolare, unde se întîlneşte curent în formularea problemelor şi a exerciţiilor, acest uz al simbolului n a devenit cunoscut de toată lumea. De la contextele tipice, folosirea lui n, care are de altfel avantajul evident al scurtimii, a fost extinsă în limbajul cotidian. Cel mai adesea n apare ca substitut nedeterminat al unui numeral cardinal: "un comis-voiajor trebuie să viziteze n oraşe". (Exemplul citat şi cele care, în continuare, nu sînt urmate de indicarea sursei, provin dintr-o căutare pe Internet: operaţie comodă şi rapidă, în urma căreia, din păcate, nu e totdeauna simplu să oferi coordonatele exacte ale textului citat: fie pentru că e vorba de liste de discuţii, de cenacluri şi reviste care au doar existenţă în reţeaua informatică, deci sînt identificabile prin "adrese" lungi şi complicate, fie pentru că se reproduc texte care au apărut şi pe hîrtie, dar fără a da