În restaurantul select unde prezidiul se întîlnise, răsuna numai vocea lui Popescu care urla la fiecare cuvînt, indiferent de cine era rostit: "Nu accept, nu accept." În sfîrşit, cineva îi puse întrebarea: "Ce nu accepţi, domnule?" - "Nu accept nimic." - "De ce?" Popescu respiră adînc şi grăi: "Clubul vostru n-are nici un rost. Voi nu ştiţi ce aproape comuna întreagă ştie: Chirpici nu mai e dispărut, pentru că a apărut, l-am văzut şi eu." - "Unde, unde?", întrebară cei care nu erau la curent cu descoperirea senzaţională. "În pom. Într-un pom." Colac peste pupăză, apăru pe neaşteptate domnişoara Aneta, profesoară la şcoala nr. 42. Scrisese o poezie închinată lui Gherasim, pe care voia să ne-o citească. Prezidiul aprobă: "O strofă numai, scurt, dar nu aici. Să mergem mai întîi să vedem unde este acel pom, dacă există sau nu." Se îmbulziră la rîu, unde, pe mal, un copac măreţ îşi legăna crengile. În umbra lor, ocheanele puse în funcţiune pretindeau că Gherasim ar sălăşlui acolo. Corul liceului comercial de băieţi deschise ceremonia, improvizînd un cîntec necuviincios: "Huţa Gherasime, huţa,/ S-a urcat în pom maimuţa." De cealaltă parte elevele liceului 'Ecaterina Teodoroiu' cîntau duios: "Nu te teme păsărică/ Pasărea din pom nu pică." Nici Aneta nu se lăsă mai prejos. Sub falnicul arbore, profesoara părea şi mai măruntă, dar glasul subţire era plin de patimă. Ca un levit din legendă psalmodie bocetul plănuit: "Nene Gherasim, unde te-ai dus/ Vezi la ce scîrbă m-ai pus/ Atunci cînd m-ai lipit de perete/ M-am făcut mică, eram un burete/ Simt şi astăzi iubirea şi al tău amor/ Cum ne-am drăgălit sub mîndru tricolor/ Tu ca soldat ştiai cum să iubeşti/ Acum te caut, spune-mi unde eşti?"
Din stejarul bătrîn răsună o voce ruginită: "Aici, puicuţă, aici. Nu te teme, eu sînt! Mai rămîn puţin în pom. O să vină cineva să mă scoată." Poporul aplaudă dezordonat. Un
