După buna primire pe care a făcut-o critica volumului de proză scurtă cu care a debutat Ioana Drăgan, Vietăţi şi femei (premiul Uniunii Scriitorilor - 1998), autoarea s-a ţinut departe de ispita de a reveni în forţă - cum se poartă sau cum s-a purtat multă vreme - cu un roman. Poveştile Monei - recent apărute la Editura Du Style - ar justifica, totuşi, orgolii şi aroganţe de romancier.
Alcătuită din trei părţi (Jurnal de vedere, Istanbul, mon amour, Visul Alzheimer), cartea oferă nu puţine elemente de continuitate şi coeziune. Cele trei "poveşti" - numite, uşor ironic, "simplă", "de dragoste" şi, respectiv, "clinică" - au acelaşi personaj central (la vîrste diferite, e drept), acelaşi ritm al frazelor şi, detectabil de la prima la ultima pagină, acelaşi tip de comentarii, pline de clişee exhibate ca atare, încărcate de aluzii la poveştile livrate nouă de filmele de mîna a doua sau de cărţi consacrate.
Iată, s-ar zice, suficiente argumente pentru a socoti cele trei "poveşti" drept o viaţă şi cartea - un roman. Nu lipsesc totuşi "inadvertenţele" - intenţionate - din biografia personajului, iscînd suspiciuni şi nedumeriri cititorului mai puţin dus la şcoala perversă a literaturii, neconcordanţe ce periclitează unitatea ansamblului, fără a o distruge însă. O primă plăcere stîrnită la lectură este dată de curgerea vioaie a frazelor - firească, ne vom zice, căci, la urma urmei, cea care le notează (bătrînul pretext al jurnalului!) este o sprinţară fată, trăindu-şi o adolescenţă tîrzie, dar nu mai puţin nărăvaşă. Însă nici atunci cînd juna va deveni "doamna Mona" sau o "bătrînă doamnă" frazele nu-şi vor pierde fluiditatea şi naturaleţea, căci vocea narativă uzează frecvent şi cu abilitate de stilul indirect-liber, ce lasă să răzbată, autentic şi savuros, palpitul limbii vorbite. Frapează, apoi, în triptic, numărul copleşitor de replici sălt
