După stupoare, indignare şi, mă rog, alte asemenea sentimente de intelectual de seră, produse de lectura revistei România Mare, prima întrebare pe care ţi-o pui este cum a fost posibil ca un asemenea delir să treacă de graniţa closetului. Ceea ce nu e decît o prelungire a naivităţii, iar nu o autentică atitudine epistemică. Abia după cîţiva ani de la primul contact, cînd sentimentele s-au mai estompat, şi acumulasem cîteva şuturi minereşti peste imaginea idilică pe care o avusesem despre umanitate, am recîştigat distanţa necesară ca să pot formula corect problema: nu promovarea urii faţă de celălalt este interesantă, ci audienţa pe care o are un asemenea discurs. Nu faptul că există o revistă ca România Mare e şocant, ci numărul uriaş de cumpărători ai acesteia. (Să nu uităm că din cititorii revistei s-a născut un partid parlamentar.) Ce mecanisme psihologice modifică percepţia în aşa o măsură, încît ura, agresivitatea şi alte asemenea trăiri antisociale să devină valori de grup? Ba, sub presiunea diferiţilor diriginţi europeni, am ajuns să mă întreb dacă nu cumva e vorba despre vreo tară ereditară moştenită de la românul de grotă. Ajuns pînă la acest nivel de disperare, am abandonat orice judecată de valoare şi am decis să clădesc un demers de cunoaştere curat din punct de vedere metodologic. Am plecat de la o ipoteză care promova, ca explicaţie a vulnerabilităţii faţă de mesajul naţionalist-şovin, anxietatea. Am presupus că teama difuză este greu de tolerat, că o asemenea stare poate facilita identificarea unor surse de "pericol" în mediul social. Fenomenul este descris în psihopatologie şi este implicat în apariţia fobiilor. Aşa cum anxietatea alimentează frica de lift, poate că explică şi apariţia fricii de unguri. Ştiu că sociologii vor zîmbi la o asemenea psihologizare excesivă, dar asta a fost chiar ipoteza unui psiholog. Chiar aşa fiind, este o ipoteză