De ceva timp, am înţeles un adevăr simplu: locuitorii oraşelor de provincie, supravieţuitorii prafului de Bucureşti şi toţi cei care ne tragem suflarea din aerul urban, trăim în situaţia absurdă şi perversă de a plăti ca să ieşim în natură. Ciudat, nu? Trebuie să ai timp şi bani fie şi numai pentru o escapadă de cîteva ore la munte sau în pădurea din apropierea oraşului ori, mai bine, undeva cît se poate de departe de oraş. Dacă stai în America, te duci la picnic în parc, ca şi cum ai schimba lucrurile cu ceva. Cam ăsta e preţul civilizaţiei peste tot în lume, deci şi la noi. De partea cu civilizaţia sînt mai puţin sigură. În fine, după cel mult o lună de geometrie paralelipipedică, arome eşapate şi culori stas, te saturi şi începi să visezi la evadarea într-un decor mai puţin anorganic. E o chestie de ADN, probabil. Şi atunci, unde te duci? Te duci la ţară, dacă ai "origine sănătoasă" şi neamuri în viaţă, sau la vila pe care ţi-ai construit-o pe o coastă de deal sau la poalele unui munte cu ioni negativi şi efecte pozitive. Sau tragi la o cabană, motel ori hotel de cinci stele în week-end, oriunde ai chef şi te duce Jeep-ul tău. Asta dacă eşti un individ serios şi nu ţi-ai pierdut timpul cu fleacuri: facultate, masterate, doctorate şi alte prostii din astea. Sau te-ai oprit la timp. Sau pur şi simplu eşti norocos şi cinstit. Şi într-adevăr munceşti. De exemplu, poţi face alpinism, dacă ai condiţie fizică şi te ţine coarda, aşa cum face Bogdan Burtan, student în anul I. Merge de cel puţin 5 ori pe an în Retezat, cu prietenii, şi uneori urcă pe acelaşi traseu. Fiecare escaladare poate fi făcută în zece modalităţi diferite, dar de fiecare dată este o exprienţă unică. Sentimentul pe care îl trăieşti este între a sta cu picioarele pe pămînt şi a pluti. Alpinismul montan înseamnă o aventură care te transformă, trebuie să nu-ţi fie teamă, dar nici nu ai voie să greş