Despre puterea de adecvare a intelectualului Singurul lucru care m-a determinat să vă scriu a fost surprinderea pe care am avut-o la citirea articolului dlui A. Cioroianu, din nr. 360 al revistei, în care domnia sa (cu un dogmatism greu de explicat, avînd în vedere articolele şi scînteietoarele ieşiri video ale domniei sale) apără cauza dlui Patapievici. Nu doresc să contrariez pe nici unul dintre cititorii dvs., dar sînt de acord cu respingerea candidaturii dlui H.-R. Patapievici la un post în Colegiul de Studiere a Arhivelor Securităţii şi cred că în acel moment s-a arătat cît se poate de limpede inadecvarea intelectualităţii umaniste la starea societăţii româneşti a ultimului deceniu, proces început o dată cu "fenomenul" Piaţa Universităţii, cel care a descalificat doctrinele de dreapta în România pentru cel puţin 6 ani. Aş fi de-a dreptul impertinent dacă aş intra într-o polemică amănunţită cu oameni care-mi sînt superiori în toate capitolele (sînt un simplu absolvent de ASE) aşa că voi încerca să centrez argumentaţia mea pe o unică (şi binecunoscută) definiţie a adevărului, formulată de T. d'Aquino: Verum est adaequatio rei et intellectus. Nu cred (sau nu cunosc) să existe o mai brutală, ostentativă şi iresponsabilă contrazicere a realităţii precum aceea exprimată verbal sau scris de intelighenţia română din ultimii 10 ani şi îmi pare rău că parametrii celei de-a doua pagini nu-mi îngăduie să cuprind aici decît frivolele şi prostesc-ameninţătoarele manifestări din Piaţa Universităţii, zgomotoasele celebrări pro-monarhice (asta într-o ţară în care oamenii au fost educaţi într-o manieră egalitaristă şi învăţaţi că privilegiile pot fi cel mult cîştigate şi nicidecum înnăscute) şi evenimentul cel mai recent şi mai trist, eşecul dlui Patapievici în faţa comisiilor reunite ale Parlamentului României. Poate că aţi văzut extrasele publicate în presă din discursul