"Pariul unor intelectuali credincioşi şi îndrăzneţi" Într-un pasaj din Jurnalul de la Tescani, Andrei Pleşu vorbea despre patru variante posibile ale relaţiei noastre mentale cu Dumnezeu. Prima ar fi cea a evacuării Lui; ea presupune că nu avem capacitatea intelectuală de "a lucra" cu misterul ultim şi, prin urmare, se dezinteresează de sensul metafizic al religiosului. (Mulţi intelectuali, mulţi autori din domeniul ştiinţelor omului în particular, procedează astfel; religia e privită şi studiată doar ca una din cele mai performante tehnici de întemeiere, organizare şi reglare socială. Fiindcă domeniul de cercetare e decupat în funcţie de o imagine - strict mundană - a capacităţilor noastre de cunoaştere, la capătul cercetării se obţine o imagine secularizantă, mai insidioasă ori mai agresivă, a tradiţiilor spirituale.) A doua variantă ar fi cea pietistă care interzice intelectului să fie activ în cîmpul credinţei şi cere fidelitate mecanică faţă de datul tradiţiei. (E inutil, aproape, să adăugăm că pietismul - obişnuit nu cu exerciţiul analitic, ci cu submisiunea necondiţionată - poate fi relativ uşor canalizat spre mitizarea trecutului, religiozităţi etnice ori înregimentări politice). Dacă poziţiile precedente pleacă de la devalorizarea intelectului uman, a treia - a "ezoterismelor" - mizează dimpotrivă, orgolios, pe capacitatea lui de a atinge, după însuşirea unor dificile "tehnici intiţiatice", ştiinţa adevărurilor transcendente (ascunse omului comun). Ultima atitudine ar consta, spre deosebire de celelalte, în colaborarea plină de speranţă între inteligenţa umană şi realitatea divină. Dacă nu e capabil să circumscrie ilimitatul, intelectul poate, în schimb, să se deschidă spre el; poate aştepta, activ, propria dezmărginire. "Cea mai adecvată", conchide Andrei Pleşu, "îmi apare soluţia a patra, cu condiţia să se găsească, astăzi, destui intelectuali credi