- sau cum am scris "Transilvania subiectivă"* - Într-una dintre nesfîrşitele peregrinări din aceşti ani, am intrat în Muzeul Crucii Roşii de la Geneva. Afară era insuportabil de cald, iar înăuntru era o expoziţie despre Hutu şi Tutsi. Tocmai fuseseră măcelăriţi niscaiva Tutsi, cîţi nu se ştie, unii spun că vreo patru sute de mii, alţii peste un milion. Fapt este că pe fluviul principal din una din cele două ţări împărţite de aceste două populaţii cadavrele se scurseseră la vale mai bine de o lună sub ochii observatorilor ONU, care nu reuşiseră nici măcar să le numere ca lumea. Mai nou, o organizaţie de drepturile omului s-a hotărît să acţioneze în judecată Naţiunile Unite pentru că au stat şi s-au uitat cum Hutu măcelăresc pe Tutsi. Una dintre tehnicile favorite, dat fiind că Tutsi sînt mai dotaţi de natură, deci mai înalţi, era să le taie picioarele de la genunchi pentru ca toată lumea să fie de înălţime egală. Un judecător grăbit i-ar condamna pe cei de la Naţiunile Unite. Am intervievat şi eu pe un şef de la Comisia de Refugiaţi, la vreo cinci minute de Muzeul Crucii Roşii, deşi cu o altă ocazie. Fereastra lui dădea spre lacul Leman, mai exact spre plaja particulară pe care o folosesc funcţionarii de la Naţiunile Unite. Omul m-a lăsat să-l aştept şi cînd a venit eram gata să-l iau în colţi. Recunosc însă că mi-a trecut repede. Pentru că era în expresia lui, cînd a început să vorbească, o lipsă de speranţă care m-a făcut să înţeleg că plaja n-o să-i mai tihnească niciodată după cîte a văzut, sau dacă totuşi se va întîmpla e pentru că Dumnezeu are şi momente de îndurare. Din Cambodgia în Somalia văzuse tot ce era de văzut. Funcţionarul meu vorbea despre toate acestea cu resemnarea unui meteorolog. Cu natura nu te poţi lupta. Da, dar care natură? Că uneori nu le poţi deosebi prea clar. Prin 1991-1992 bîntuiam prin Transnistria şi Găgăuzia, ultimele republici s