Demonstraţiile antiamericane spectaculoase, cu automobile răsturnate şi cu drapele incendiate, nu erau doar rezultatul banilor cheltuiţi de propaganda comunistă. Ele au fost şi sînt expresia unui resentiment popular real, bine instrumentalizat de diferite interese, în primul rînd economice. În perspectiva ameninţării din timpul războiului rece, aliaţii mai puţin puternici acceptau, de bine de rău, deciziile marii puteri, garantă a securităţii. Într-o lume unipolară, manifestările de forţă sînt percepute ca o expresie a aroganţei. Şi nu rareori, asta şi sînt. În urmă cu două săptămîni, senatorul Jesse Helms, preşedintele Comitetului pentru relaţii externe din Senatul american, într-un discurs ţinut la Consiliul de securitate, a ameninţat că SUA se vor retrage din ONU dacă organizaţia va încerca să-i impună deciziile sale. Este uşor de înţeles exasperarea celorlalţi delegaţi în faţa pretenţiei americane de a face ce vrea, cînd vrea. Samuel Huntington crede, într-un articol din Foreign Affairs, că Statele Unite sînt o "superputere singuratică". Superputerile nu prea au prieteni: "Intelectualii francezi, prim-miniştrii malaiezieni, naţionaliştii chinezi, militanţii britanici împotriva alimentelor modificate genetic şi a pedepsei cu moartea - toţi au un dinte contra Statelor Unite" (Michael Elliot, Newsweek - 31 ianuarie). Americanii care se specializează în sentimentul antiamerican susţin însă că manifestaţiile de la Seattle şi de la Davos nu trebuie confundate cu cele din Europa din timpul războiului din Vietnam sau cu atacul ambasadei Statelor Unite de la Teheran. Nu America imperială este cea detestată, ci copleşitoarea prezenţă americană din toate compartimentele vieţii: " Desigur, perturbările determinate de puterea culturală şi economică a Statelor Unite nu sînt ceva nou; urmele pot fi detectate de mult, încă din 1851, cînd Cyrus McCormick a provocat senzaţi