Citind revista dvs. am vazut ca sunt si oameni care omoara cu cruzime cainii vagabonzi. Astfel m-am decis sa va spun povestea unui caine vagabond (care acum face parte din familia noastra).
Era vineri 24 octombrie si tocmai ma intorsesem de la scoala. Avusesem o zi destul de incarcata si m-am gandit sa ies putin afara sa ma plimb cu prietenele mele, sa ma recreez dupa o saptamana de scoala. Zis si facut.
Dupa o scurta plimbare prin cartierul nostru, am intrat in casa. M-am uitat la unul din serialele pe care le urmaream pe atunci si tocmai ma pregateam sa mananc cand aud soneria. Eram singura (mama si tata erau plecati la serviciu, iar fratele meu, Andrei, afara la joaca), asa ca am intrebat: "Cine-i?". Nu mi-a raspuns nimeni. M-am uitat pe vizor si am vazut ca era tata. Am descuiat si vazand ca nu se aude nici o miscare am deschis usa. Era tata, asa cum va spusesem, dar nu era singur. In brate avea un catelus mic, slab, nespalat, cu urechile roase. Am facut ochii mari si un zambet mi-a aparut pe buze. Am intrebat nedumerita: "Ce e cu acest caine, al cui e, unde l-ai gasit?". Tata mi-a spus ca l-a gasit in gara (tata lucreaza la gara din orasul nostru) printre linii si ca deocamdata e cainele nostru.
M-am bucurat nespus de mult cand am auzit acest lucru. Vazand cat e de slab, mi-am dat seama ca era si mort de foame, asa ca i-am dat imediat sa manance. Era asa de lihnit, ca inghitea biscuitii aproape intregi, de parca nu ar fi avut timp sa mestece.
Dupa ce a terminat de mancat, am inceput sa ma joc cu el si am observat, spre marea mea uimire, ca "el" era o ea, asa ca am inceput sa o botezam cu tot felul de nume care ba nu i se potriveau, ba nu ne placea cum suna. Si mama a indragit cateaua, desi nu era de rasa (ceva metis de brac german), drept pentru care i-a zis Rita, si Rita i-a ramas numele.
Mie imi place numele de Rita, dar prefer
