Ca un magnet exercitind o forta imposibil de detectat de vreun aparat construit in laboratoarele de fizica, boala ii aduna pe cei aflati in suferinta. Ii aduna pe cei sanatosi in jurul celui atins de maladie, ii aduna intre ei pe bolnavii care nu gasesc alinare decit in faptul ca si cel de linga el e cel putin la fel de napastuit. Nimic mai dureros decit sa vezi o colonie intreaga de oameni asteptindu-si linistit rindul linga un aparat de care depinde insasi viata lor. Zeci, sute de suflete, care mai de care mai indurerate, inchise ermetic, care asteapta mirifica intilnire trisaptaminala cu aparatul de dializa, un fel de zeu electronic cu chip de tabla. Aparatul de dializa e o cutie mare de tabla, impopotonat cu furtunase si filtre care, o data la doua zile, isi cere ofranda de singe a bolnavului, o primeste, dar, ca un zeu bun, o returneaza alaturi de speranta ca bolnavul va mai supravietui citeva zile. Bolnavii de insuficienta renala sint, probabil, cei mai uniti bolnavi. I-a unit boala. I-a adunat intr-o mare familie, in care medicii si asistentele sint parintii, iar bolnavii sint cu totii frati. Frati de singe otravit. Boala de care sufera clientii Centrului de Dializa poate fi rezumata in doar citeva cuvinte. Rinichii lor nu mai functioneaza. Si, cum, in organismul lor, toxinele nu mai sint filtrate, singura sansa a bolnavilor o reprezinta inlocuirea rinichilor. Cu un alt rinichi, prin transplant, operatie foarte costisitoare si care inca nu se face la Iasi, sau cu un rinichi artificial. Aici intra in scena aparatul de dializa. E aparatul care inlocuieste functiile rinichiului. Cum acesta nu poate fi introdus in trupul uman, pacientii sint nevoiti sa petreaca 15 ore pe saptamina - cite cinci ore in trei zile - conectati la aparatul care le scoate tot singele, il filtreaza si il baga inapoi. In cei 11 ani de cind face dializa, Constantin Popovici a pierdut aproap