Visul cavalerului (17,1 x 17,1 cm) se numără printre cele mai mici tablouri ale tînărului Rafael. Un june cavaler e arătat cum doarme la răspîntie şi i se înfăţişează în vis că are de optat între asceză şi o viaţă de plăceri. Alege, evident, calea cea dreaptă. O dată pentru totdeauna.
Aşa stau, poate, lucrurile în vis şi în parabolă. În viaţă - şi chiar în literatură - avem de făcut faţă unor opţiuni multiple. Căci viaţa este o grădină a potecilor care continuu se bifurcă. Şi mult prea rar ştim dacă alegem bine. Ca să nu mai vorbim de faptul că reperele nu sînt întotdeauna clare, iar codul (fie el şi al onoarei) e adeseori confuz.
Privind înapoi cu stupoare, te întrebi atunci unde ai greşit. Valorile în care crede cavalerul sînt anulate pentru tine într-o asemenea măsură încît îţi pare că se termină o lume. Nu toţi avem norocul să ne apară un abate Faria, care să facă solzii să ne cadă de pe ochi.
Nu trebuie să merităm numai Golgota, ci şi drumul spre Damasc. Iar acesta din urmă e oricînd posibil, cu condiţia să-l genereze o epifanie. Din păcate, uneori e reversibil.
Aceasta pare a fi morala romanului lui Vladimir Volkoff Le trêtre, tradus de Mircea Ivănescu drept Struţocămila. Cartea înfăţişează unul dintre cele mai interesante cazuri de pendulare fără preget între două căi. Ambele sînt primejdioase şi la capătul fiecăreia te aşteaptă o răsplată (fireşte, altfel de răsplată, de la caz la caz). Trebuie doar să ai voinţa şi puterea de a alege. Dar tocmai pentru că echivalenţele sînt aproape fără cusur, poţi nu doar să disimulezi desăvîrşit, ci chiar să zigzaghezi uşor - şi sincer! - spre o extremă sau spre alta. Struţocămila e un preot trădător, dar şi un trădător care-şi descoperă, în timp, vocaţia de preot şi chiar ajunge, la un moment dat, deliberat, pînă aproape de martiriu. Romanul e parabola atîtor pr
