Trenul, care începe să circule în literatură pe la jumătatea secolului al XIX-lea, are un rol înnoitor în modelarea personajului masculin. Domnului îi stă bine în ineditul spaţiu literar (pe un peron, la scara vagonului, într-un cupeu de clasa I, la o fereastră de pe coridor), spaţiu care îl defineşte la fel cum îl defineşte tăietura costumului sau ultima pălărie la modă. în 1866, cînd Idiotul de Dostoievski se deschide cu imaginea trenului Varşovia-Petersburg aflat "în plină viteză", literatura română făcuse cunoştinţă de mai bine de un deceniu cu drumul de fier şi călătorii lui.
Plăcere şi frică
La început, domnul reacţionează în faţa trenului ca în faţa unei vietăţi hibride, jumătate animal, jumătate maşină. Obişnuit să-şi domine calul, principalul mijloc de transport masculin, sau măcar vizitiul, el simte nevoia să comunice şi cu noul său ajutor depotcovit. Costache Negruzzi îşi începe Scrisoarea XXX (Băile de la Ems), datată august 1855, cu o amintire care marchează tocmai această tranziţie în conştiinţa călăreţului fără cal: "Facultatea din Berlin ne trimesese la Ems. Vrînd-nevrînd, deci a trebuit să o ascultăm: ne-am suit în vagon şi: mînă băiete! Mînă băiete, adecă şuieră maşină!". Trenul, care pentru călătorul român ţine de alt "tărîm", de realităţile atrăgătoare şi înspăimîntătoare ale altor zări, este numit de Negruzzi "feara de uscat", în opoziţie cu vaporul, "feara de apă".
La Sadoveanu, prezenţa trenului în poveştile de la Hanu-Ancuţei arată limpede că lumea de la han nu e mitică, atemporală, ci numai defazată. Progresul tehnic pătrunde şi aici, dar, ce e drept, pe calea cea mai ocolită şi mai frumoasă, a poveştilor spuse în tihnă, la masă. Vinul, depărtarea şi dialogul dau trenului din poveste aceeaşi consistenţă fantastică de la Negruzzi, de monstru care atrage şi înspăimîntă. Bărbaţii se împart ad hoc în
