Se zbate în versurile lui George Vulturescu o formidabilă energie neagră, o demonie substanţială din care derivă un discurs de-o relevanţă pe măsură. De regulă, poeţii îmbină moraliile negative cu cele pozitive, oscilează între poli, fac compromisuri afective etc. Unii aspiră declarat spre elevaţie, beatitudine, sacralizare. La antipodul lor, autorul Scrisului agonic dă glas unei frustrări la un mod absolut, se pune, hotărît, sub emblema damnării. Specificul său îl reprezintă respingerea oricărei medieri, a oricărei departajări morale. De unde un discurs dur, compact în natura sa rebarbativă, ca un pat de fachir, aşternut cu ascuţişuri de cuie. Atenţia cititorului e orientată, clipă de clipă, spre performanţele negaţiei, căci ansamblul e ţesut cu minuţie, întreţinut cu surprizele imagistice ale sarcasmului: "Cunoaşteţi imaginea: poetul lîngă zidul oraşului./ Ne-a fost strecurată în toate cărţile. Toate ne-au/ spus asta: el e acolo./ (Vax! Cine nu mă crede să se oprească lîngă primul/ necunoscut rezemat de ziduri: se va trezi cu un/ scuipat între ochi sau cu un pumn în plex!)// Nu-mi face plăcere să scriu. Ca şi cum ai schimba scutecele/ veacului. Ca şi cum ai extrage măselele cariate. Poemul/ devine un post de prim ajutor cu "sanitari pricepuţi".// Urăsc rămăşiţele lirismului strepezit. Nevoia de tragic/ e o gîlceavă în jurul paharelor. Ea nu are nimic în comun cu/ setea. Nimic cu îndîrjirea tulpinii de grîu în luturi/ sărace.// Ştiu bine crăpăturile lutului/ din sat. Tăcutele crăpături" (Oraş aşteptîndu-şi poetul). Sau: "Pe podul oraşului Ioachim, poetul, cu un vraf din/ cărţile sale. Le împarte trecătorilor apostrofîndu-i:/ "De unde vii orbule? Şi-n alcoolurile crîşmei şi-n duhoarea/ odăilor tenebrele sînt la fel...".// În fond de ce n-ai intra într-o crîşmă, străinule. E ca/ o ceaţă a unei aureole. Intri în ea şi pipăi cu degetele:/ în locul trupului sîngerî