La sfîrşitul lunii ianuarie a acestui an la Londra s-au decernat premiile literare Whitbread Award. Spre deosebire de mai spilcuitul şi mai cunoscutul Booker Prize, Whitbread este, măcar în intenţii, un premiu de popularitate. Un premiu acordat acelor cărţi presupuse a tăia răsuflarea cititorului, citite în orele tîrzii ale nopţii, ferfeniţite de atîtea mîini prin care au trecut. Cărţi care plac, înainte de orice. Este, totodată, un premiu respectabil, decis de un juriu în alcătuirea căruia nu intră doar alţi scriitori, sau jurnalişti culturali, ci şi profesori universitari, academicieni, specialişti scorţoşi într-ale literaturii. În fine, ultima particularitate a Whitbread-ului este că, dacă iniţial cărţile intrate în competiţie sînt împărţite pe bine-ştiutele categorii - poezie, proză, non-fiction şi literatură pentru copii-, în ultimul stadiu întrecerea nu mai ţine seama de distincţii de gen sau de convenţii de vîrstă. Sînt judecate laolaltă cîştigătorii fiecăreia dintre categoriile de mai sus - cea mai bună carte de poezie, cel mai bun roman, etc. - iar învingătorul se cheamă că e o valoare trans-generică. Lesne de închipuit euforia celui/celei ce cîştigă.

Am urmărit seara decernării premiilor Whitbread la televizor, surprinsă în primul rînd că am un astfel de prilej (deşi, la ce bun un premiu de popularitate dacă nu-i recunoşti tocmai... popularitatea, pe care audio-vizualul o confirmă şi simbolizează), apoi de ceremonie în sine. De agitaţia şi emoţiile vizibile ale celor sosiţi să aplaude un scriitor, de acea strălucire pe care cu toţii o ştim de la un fel de festivităţi, Oscaruri-le de pildă. M-a şocat să descopăr aceeaşi atmosferă ca la Hollywood, cu toate virtuţile şi viciile ei, într-o lume literară. Pronosticuri, pariuri, rochii de seară, Lisa Jardine ici (profesoară la University of London, expertă în istoria ştiinţei), Malcolm Bradbury