Dacă în condiţii normale, în care componentele societăţii sunt aşezate cum trebuie, iar instituţiile funcţionează în conformitate cu natura şi cu scopurile lor, o asociere între Muzeul Naţional de Artă şi Dănilă Prepeleac, cel din povestea omonimă a lui Ion Creangă, ar părea, dacă nu suspectă de-a dreptul, cel puţin lipsită de rigoare sau extrasă direct dintr-un scenariu suprarealist cu tentă umoristică. în condiţiile societăţii româneşti, însă, în care totul este răsturnat, realativ şi fantasmatic, de un lirism spontan crescut pe tulpina unui amestec de absurd şi grotesc, suspect ar fi ca această asociere să nu se facă. Întocmai ca în negustoria regresivă a frustului, dar nu tocmai inocentului, personaj care, la capătul unui troc incontinent, schimbă o pereche de boi ,, de mai mare dragul să te uiţi la ei" pe o pungă goală ,,cu baierele lungi, de pus la gît", Muzeul Naţional de Artă şi-a abandonat sine die funcţia sa esenţială, aceea de MUZEU, adică de instituţie publică sau, în condiţiile noastre, de stat, care păstrează, conservă, cercetează şi valorifică specific un patrimoniu artistic complex, valori excepţionale din cultura universală şi naţională, pentru a deveni o simplă galerie pentru expoziţii curente. Poate că în spatele uşilor închise depozitarea şi conservarea se fac la cel mai înalt nivel al muzeografiei contemporane, poate că tot acolo cercetătorii foşgăie ca la N.A.S.A. şi că istoriografia de artă din mileniul viitor îşi va extrage de aici metodologia, ideile, viziunea şi filosofia, numai că pînă acum, adică vreme de un deceniu, aceste performanţe nu au depăşit stadiul prezumţiilor şi de ele nu a beneficiat nimeni. Buna păstrare şi sănătatea lucrărilor n-au putut fi constatate pînă acum în vreo expoziţie de bază, inteligentă, vie şi dinamică, după cum efectele cercetării s-au rezumat la cîteva cataloage critice - şi aici trebuie remarcate