Minima moralia este o carte de "ştiinţă tristă", ne asigură autorul, Theodor W. Adorno. Subtitlul subliniază acest lucru: "Reflecţii dintr-o viaţă mutilată". Aşadar gândurile unui evreu exilat în timpul Germaniei hitleriste, nedreptăţile suferite etc. Nimic nou, am putea spune.

Şi totuşi mari surprize îi aşteaptă pe iubitorii filosofiei. În primul rând şochează formula aleasă: o sută patruzeci de mini-eseuri scrise între 1944-1947, fiecare tratând subiecte complet diferite. O anumită viziune leagă această puzderie de fragmente: singura menire a filosofiei este "contactul cu obiectele", cunoaşterea nemijlocită. În al doilea rând, Adorno vorbeşte despre aproape orice: de la Hegel la Proust, de la Sade la Kafka, de la muzică la cinematograf.

Tonul este aspru, autorul nu iartă nimic. Bineînţeles, o mare parte din invective sunt rezervate poporului german şi nazismului în general. Formulările sunt surprinzătoare - este cunoscută stăruinţa cu care Adorno îşi lucra frazele, rezultatul constând în mari concentrări de înţelesuri şi de trimiteri livreşti. La un moment dat aminteşte de sexualitatea lui Schiller şi, trecând prin fanatismul idealiştilor, concluzionează: "Acţiunea pură este ca violul proiectat asupra cerului înstelat de deasupra noastră". Parodia crudă coexista cu un rafinament dus la extrem.

Ura nu este în nici un fel disimulată - Adorno nu mai poate fi nici măcar nostalgic fără să urască: "Ar fi trebuit să fi fost în stare, de fapt, să deduc fascismul din amintirile copilăriei mele". Dorul de ţară (paradoxal, în cazul unui om rămas fără ţară) se manifestă "negativ" prin extinderea invectivei. În chiar ţara de adopţie nici un lucru nu-i e pe plac filosofului de la Frankfurt: "în ţările anglo-saxone prostituatele arată de parcă ar livra, o dată cu păcatul şi chinurile iadului". Adorno vede nazism în orice manifestare ("capitalistă" ar co