Canonul literar-creativ şi canonul teoretic şi critic
Problema canonului estetic este în primul rînd una a corpus-ului de texte care îl susţin şi-l ilustrează. De fapt, în discuţie este problema oricărei definiţii, desigur, dacă nu sîntem nominalişti absoluţi, adică dacă nu ne este indiferent ce se află - şi dacă se află ceva - în spatele (sau la baza) termenilor pe care-i lansăm şi utilizăm. Caracterul convenţional recunoscut al acestor termeni nu cred că presupune arbitrarietatea lor; convenţiile înseşi trebuie să se întemeieze pe nişte date, texte şi interpretări negociate şi acceptate.
Dacă în situarea şi evaluarea operelor considerate nu neapărat exemplare cît exponenţiale pentru un anumit canon apar neînţelegeri, contradicţii, omisiuni sau includeri mai mult sau mai puţin abuzive, faptul se datorează, printre altele, şi neluării în discuţie a exegezei critice a respectivelor opere. Căci operele trecutului noi nu le considerăm, de fapt, în sine (cum am putea crede - iluzionîndu-ne, desigur), ci interpretate deja, configurate de alţii dinaintea noastră, "împachetate" aşa-zicînd în straturile anterioare de exegeză. Dialogul conştiinţei critice contemporane cu aceste opere este, fatalmente, unul mediat. Nu încape îndoială că hotărîtoare în acest dialog este pînă la urmă perspectiva critică dominantă în prezent, dar acea "fuziune a orizonturilor" de care vorbea Gadamer nu se petrece doar între "orizontul" operei (sau canonul epocii ei de origine) şi acela al interpretului de astăzi; la fuziune participă şi cel puţin ultima interpretare de autoritate a respectivei opere.
Canonul nu conţine numai lista de opere, dar şi criteriile, principiile după care acestea au fost alese. Însăşi discuţia în jurul canonului ridică probleme de limbaj - teoretic şi tehnic - de terminologie. Şi, mai departe, nu numai selecţia operelor şi a
