Trecerea de la impersonalitate la personalitate, iată direcţia de evoluţie a poeziei Constanţei Buzea. Acordînd celor două concepte o semnificaţie creatoare, în înţelesul că ambele sînt ipostaze ale eului liric productiv, apte în egală măsură de marca diferenţială pe care o numim originalitate, să arătăm, mai întîi, că în cazul altor cunoscuţi barzi ai generaţiei '60 situaţia e inversă. Ioan Alexandru a renunţat la frenezia sa dionisiacă iniţială, clocot individualist anarhic, în favoarea unui discurs liturgic, de largă audienţă ortodoxă, coroborat cu o evocare instituţională a vieţii ecleziastice, Ion Gheorghe s-a înfundat în zona mîloasă a unei arheologii fantaste, stăpînite de năzăririle unui imperialism tracic, Adrian Păunescu a schimbat registrul liric propriu-zis pe unul lozincard-agitatoric, aşadar de prefabricate ideologice, reglate, conform preferinţei intime, la mulţi decibeli etc. Cum stau lucrurile cu Constanţa Buzea? După cum ne informează autoarea, copilăria sa a fost însemnată, precum cea a lui Blaga, de o traumă a tăcerii: "Sînt un om timid pe viaţă.(...) Iată pentru ce scriu. Acest fel de-a fi, soluţia aceasta mă absolvă de riscul atît de des al minorelor schimburi orale". Smulsă de-a dreptul din necuvîntare, creaţia a dobîndit pentru poetă o importanţă aparte: "Limba a devenit pentru mine un act de-o solemnitate extremă, un templu în care se rosteşte numai adevărul". Dacă tăcerea e, spre a ne exprima astfel, o impersonalitate primordială, ontologică, urmează treapta a doua a impersonalizării, pe care o reprezintă cultul formei. Constanţa Buzea recurge la o expresie muzicală "perfectă", la o incantaţie care funcţionează precum un mecanism ce pare a fi epuizat dificultăţile lăuntrice ale actului creator, hrănindu-se din situaţia limită a mijloacelor întrutotul corespunzătoare scopului. Atari versuri, de-o frumuseţe grea, narcotică, aidoma unui pa