Fără să fie mare, ca grădina lui Dumnezeu, grădina literaturii are totuşi mulţi proşti în ea. Mai ales bărbaţi. Explicaţia preferinţei scriitorilor pentru personajul masculin la capitolul prostie ţine de prejudecata că la femeie oricum nu inteligenţa contează (aşa cum la bărbat nu frumuseţea e atributul important). în portretul masculin, în schimb, lipsa inteligenţei se vede bine şi creează figuri memorabile.

Spune tu, pe ce-i cunoşti

Dintre proşti pe cei mai proşti?

Cum se recunoaşte prostul "autentic", într-o lume în care fiecare e pus să joace rolul acesta mai des decît ar fi dispus s-o recunoască? (într-o carte de psihologie din perioada interbelică prostia era definită drept gradul normal de inteligenţă, boala fiind cretinismul, imbecilitatea etc.). Prostul de societate, luat adesea drept un rafinat personaj excentric este una din speciile cele mai interesante. El are pusă la punct o strategie alambicată de camuflare a defectului cu pricina. Un neuitat prost de salon din literatura universală este doctorul Cottard, aşa cum e prezentat de Proust la seratele familiei Verdurin, în Un amour de Swann. întrucît nu ştie niciodată dacă interlocutorul său e serios sau ironic, doctorul îşi ia drept ajutor un zîmbet ("conditionnel et provisoire") care poate să însemne orice. Ambiguitatea surîsului permanent îl fereşte de acuza de a nu fi înţeles. Ca să-şi precizeze fizionomia echivocă, doctorul aşteaptă întotdeauna un ajutor autorizat. Handicapul său major este de a nu distinge ironia, aluziile, sensul figurat sau anumite fineţuri ale politeţii şi de a lua la propriu tot ce se spune. în schimb, precum copiştii lui Flaubert, este insaţiabil în a colecţiona locuţiuni, nume proprii şi jocuri de cuvinte, pe care, după ce s-a informat asupra lor, le serveşte în mod reflex, în cele mai bizare contexte. Stîrneşte rîsul, dar societatea din sa