Cu cîteva luni în urmă plecam la o conferinţă, luînd cu mine un laptop pe care urma să-l declar vameşilor de pe Otopeni. Avionul decola în zorii zilei, cînd aeroportul era încă scufundat în somnolenţă şi lentoare, şi nimeni nu părea că se grăbeşte, pe mai toate figurile citindu-se clar un aer plictisit şi prost dispus, de inşi treziţi fără voia lor cu noaptea-n cap. După ce am predat bagajele şi am prezentat paşaportul, am căutat cu privirea vameşul, în locul în care ştiam că ar trebui să se afle. Nimeni. La nedumeririle mele am primit asigurări că va sosi de îndată cineva să înregistreze calculatorul. Numai că acest "îndată" se prelungea suspect de mult, şi riscul de a pierde avionul sau de a pleca fără să declarăm aparatul devenea din ce în ce mai ameninţător. Cînd în cele din urmă, tîrziu, exasperant de tîrziu, şi-a făcut apariţia un vameş cu ochii roşii de nesomn sau mai ştiu eu ce, eram furioasă şi revoltată peste măsură. La indignarea mea prompt exprimată, omul cu ştampila m-a privit iniţial dezorientat, apoi intrigat şi în final stupefiat că i se cere socoteală, pentru ca să mă ameninţe sec că, dacă vrea, nu-mi dă nici o chitanţă. Temperată brusc de asemenea perspective, am renunţat la reproşuri, dispusă să mă mulţumesc cu hîrtia de care aveam nevoie. Zadarnic: era deja prea tîrziu, de-acum vameşul mă mustra pe mine, pentru impacienţă şi neînţelegere. Ca suprem argument în favoarea dreptului său de a nu fi la post cînd nu vrea, sau chiar de a nu-şi face defel datoria, m-a întrebat ce meserie am. La răspunsul meu, oarecum şovăielnic - cadru didactic la universitate - a triumfat: "Păi la dvs. lucrurile merg mai rău ca oriunde, de cînd lumea sînteţi în grevă! Ce pretenţii aveţi de la mine?"

Nu găsesc nimic mai şocant decît să fii umilit pentru a deţine o funcţie în universitate. Situaţia nu e doar deplorabilă, e paradoxală. O asemenea meserie ar treb