Este până la urmă păcatul neputinţei noastre de a îndura, de a încerca să aflăm, să evaluăm cât de cât corect şi să înţelegem suferinţele celuilalt. Spunem de atâtea ori că n-am ştiut, că nu ne-am închipuit, că nu ne-a atras nimeni atenţia câtă amărăciune, câtă boală, câtă neîndurare şi cât chin acerb au măcinat pe dinăuntru un semen de-al nostru, îndrăgit de altfel şi preţuit de noi pentru te miri ce, numai pentru adevăratele lui mari calităţi nu. Aproape nimic din magia fiinţei lui, din aura, din efortul aproapelui nostru, poet în toate ale sale, poet până la Dumnezeu, poet până la moarte, aproape nimic din bucuria lui de a ne face daruri de preţ nu ne atinge în profunzime. Noi, care am fost, care suntem şi rămânem mereu ţinta operei unui poet. Averea sufletului său adunată în cuvinte, în cărţi, într-o comunicare dorită de adâncime. Prin intermediarul sublim care este cartea de poezie. Ca pe o tavă de argint pur, ca într-un prapor dumnezeiesc, poezia coagulând împreună sufletul la rândul lui încăpător a toată nădejdea şi trupul viu, încăpător a toate chinurile cu nume sau fără nume încă. Şi ca într-o urnă cenuşa, rămăşiţa, de risipit până la capătul timpului şi cine ştie dacă la toate nivelele asprului Austru, logodnicul poetei dintotdeauna Florenţa Albu, aspirantul dintotdeauna la statornicia inimii poetei însingurându-se şi înfrigurân-du-se în sine, bolnavă mustrându-l că-i calcă cu atâta insistenţă prin textele tuturor vârstelor ca printr-un teritoriu în care nu ştim dacă el este sau nu este bine venit. Mare poetă, se vede şi se va vedea aceasta în timpul care trece pentru toţi, mare şi adevărată conştiinţă. A plecat de la noi, s-a topit în statorniciile cerului, cum însăşi spunea undeva, într-un poem scris în tinereţe. A plecat, după o lungă, insistentă şi discretă pregătire interioară, spre casa din capătul cerului, care acum trebuie că este lumin