S-a stins din viaţă cu aceeaşi discreţie cu care a trăit. Ne invita la ea de 1 decembrie, ziua ei de naştere. A ţinut mult să ne întâlnim din nou, câteva prietene. Abia acum îmi dau seama că atunci, când ne-a primit în atât de ospitaliera ei casă, mai avea de trăit doar trei săptămâni... Ne-a condus, ca de obicei, până la ieşirea din bloc, şi ultima imagine pe care i-o păstrez este aceea a făpturii uşor înfrigurate, aduse în sine. Era ger, purta pe umeri o hăinuţă oarecare şi nu ştiu dacă atunci sau altădată mi-am spus în gând: un suflet atât de mare, într-o haină atât de mică...
De altfel, această halucinantă disproporţie dintre aparenţe şi realităţile (bine apărate) mă intrigase încă de la începutul prieteniei noastre. O cunoscusem (câţi ani să fie de atunci?) într-o după-amiază, la Viaţa românească, unde lucra. Ne-am apropiat treptat, de-a lungul unei perioade, în care aveam să descopăr cu uimire că sub coaja aspră, sub înfăţişarea aparent ursuză, se ascundea, pâlpâitor şi apt de sentimente totale, un suflet de o rară delicateţe. Am admirat-o ca poetă şi am iubit-o ca om.
Ştia să fie o prietenă leală, pe care te puteai bizui în orice împrejurare, dar mai cu seamă atunci când aveai cea mai mare nevoie. Cu discreţie, se străduia, după puterile ei, să ajute acolo unde considera că e drept să o facă. Erau gesturi de o generozitate pe care cu greu o puteai bănui la o fiinţă atât de rezervată.
Avea o conştiinţă civică şi scriitoricească exemplară. Zidul martor rămâne o dovadă incontestabilă. O preţuire corectă a valorilor în care credea - scrisul, lipsa compromisurilor, sinceritatea - o făcea să pară adesea incomod intransigentă.
Nu vorbea, din decenţă, decât foarte rar despre suferinţele şi spaimele legate de inima-i tot mai bolnavă, tot mai obosită. Ele răzbăteau doar în fiorul tragic al întregii sale poezii. Versuri obsedante, care î
