Îmi amintesc de Gérard de Nerval şi de scrisoarea adresată lui Al. Dumas în care-i vorbeşte despre prozatorul Nodier ce se identifica atît de mult cu personajele create de el, cu unele din ele, mai ales, de pildă cu unul ce avea să fie ghilotinat şi care uita, din cînd în cînd, să-şi lipească la loc capul... Nerval, sumbrul... Ce haz pe el!...
De folosit, în cazul unui prozator ratat condamnat să se facă una cu toţi eroii creaţi de el... Se jură mereu pe autenticitatea personajelor, chinuindu-se să demonstreze că "trăieşte ca ele".
Arta lui care, de atîta nevoie de autenticitate, devine falsă şi incredibilă.
*
Întîlnire cu M. pe stradă. Îmbătrînită, neîngrijită, nefardată. N-am mai văzut-o de 15-17 ani,... de cînd, la mare, pe plaja pustie, încă luminată de soarele amurgului, îi adusesem dintr-o vie de pe coasta îndepărtată a falezei un ciorchine mare de strugure negru, brumat, proaspăt rupt dintr-un arac doborît.
Ca orice femeie privită după atîţia ani, şi ferindu-se, încercînd să-şi ascundă faţa, vrea să alunge din mintea mea orice comparaţie posibilă cu fata frumoasă din trecut, bronzată, cu pîntecul supt de atît înot, cu părul şaten auriu încadrîndu-i figura cu un şarm... italian, - de renaştere italiană, îi spusesem o dată.
Pe plajă nu mai era nimeni, decît ea, întinsă pe un cearşaf portocaliu. M-am apropiat pe furiş.Am venit tiptil, din spate, către capul ei răsturnat, cu ochii închişi... Mă oprisem o clipă reţinîndu-mi respiraţia. Niciodată n-o văzusem mai pură, mai curată. Ca un demon, atunci, m-am apropiat de capul ei şi am lăsat strugurele să atîrne în jos pînă ce un bob greu îi atinse buza de sus, roşie, orgolioasă, răsfrîntă. Atunci a ţipat şi a sărit în sus. Dacă ar fi simţit o viperă, spaima ei ar fi fost aceeaşi. Pe urmă s-a aşezat rîzînd pe nisip şi primi ciorchinele destul de mare să-l despoaie,
