Puţini dintre cei pe care îi cunosc au fost mai greu încercaţi de soartă decît Roger Câmpeanu. Multe voinţe s-ar fi prăbuşit sub loviturile bolilor pe care Roger le suporta cu o eleganţă şi o discreţie egalate doar de tenacitatea cu care se lupta cu ele. Era un om luminos raţional, în preajma căruia mă simţeam bine ori de cîte ori ne întîlneam. Prin '88, am început să ne spunem unul altuia "Dom Semaca". Pe atunci, dacă mi-ar fi zis cineva că Roger avea să plece de la România literară, probabil că i-aş fi rîs în nas. Aşa ceva mi se părea imposibil. Şi totuşi după '90 imposibilul a avut loc, Roger s-a dus la Secolul 20. Apoi a trecut la Fundaţie, la Lettre. A rămas însă legat sufleteşte şi de România literară pe care o urmărea săptămînal. Vorbeam, uneori, la telefon despre ultimul număr din revistă, dar şi despre ceea ce se mai întîmpla în lumea literară. Pentru gustul lui dezbinarea politică dintre literaţi pica prost. Îşi dădea seama că temeiurile acestei dezbinări erau reale şi ţineau de alegerea fiecăruia, dar era convins că asta avea să slăbească forţa lumii literare. Treptat s-a convins că acea forţă, la care ţinea, făcea parte dintr-o altă lume, care dispăruse. Roger n-avea nostalgia acelei lumi, avea însă o nostalgie după o viaţă literară puternică şi bine articulată. Era la zi cu ultimele apariţii pe piaţă.

S-a scris şi s-a vorbit despre el mai mult ca secretar general de redacţie. Ştia meseria asta ca nimeni altul, dar la fel de bine se pricepea să facă profilul iniţial al unei publicaţii, înainte de lansarea ei. Chiar dacă nu-i plăcea să se vorbească despre asta, avea minte de redactor şef şi un simţ al presei cum puţini directori de publicaţii îl au.

Era însă de o modestie infernală care cred că îi venea de acolo că nu scria. O modestie care îl împiedica să vorbească despre el însuşi, chiar şi în convorbirile în care încercam să-i provoc