Cobor cîţiva paşi pe caldarîmul lunecos şi încerc să descopăr în întuneric siluetele bisericilor cunoscute. Iluminaţia asta nouă le evită, preferă să marcheze linii pe lîngă fabrici. Dar fabricile nu suferă mîngîierea, scot aburi şi fum, ascunzîndu-se. De ce nu vor să iasă la vedere?
Cînd au ocupat nemţii Polonia, în toamna anului 1939, sute de vehicole leşeşti, încărcate cu refugiaţi, coborau pe aici, pe şoseaua asta- reflectoarele stinse. Se îndreptau spre o Polonie de vis, gata să răsplătească impilarea şi umilinţele. Coborau acele maşini venite din ceţosul Nord, treceau cu greu printre barierele antitanc, ferindu-se de şanţurile de apărare proaspăt săpate. Nici una nu ieşea din rînd; nu se grăbeau şi de ce să se fi grăbit? Într-o noapte, una a stat în vale. Şoferul descoperise nişte umbre care păreau a fi oameni. I-a întrebat ceva. Şi tot convoiul nesfîrşit s-a oprit cu un scrîşnet metalic de mii de ori repetat, ca un suspin care venea din străfundurile Poloniei îngenunchiate.
S-a zvonit că vom vedea şi cavaleria ce înfruntase tancurile lovidn cu lăncile în metalul nesimţitor. Aşa se moare frumos, ne spuneam noi. Ne-am strîns şi am aşteptat nenumărate ceasuri. Cînd s-a auzit tropot de copite, mulţimea a izbucnit în urale. S-au apropiat şi au văzut că erau doar rămăşiţele unui circ: doi elefanţi lipsiţi de cîte o ureche şi de umor, nişte lei dormitînd în cuşti solide, o seamă de capre şi oi şi, la urmă, într-adevăr măreaţă, secţia hipică, nişte cai albi superbi se luptau cu oboseala care nu le prădase încă nimic din ţinuta lor nobilă. Nu ştiam atunci că începuse sfîrşitul.
De pe acest deal au coborît peste puţină vreme coloşi pe roate şi şenile, mînaţi de oameni ce vorbeau alte limbi. Pe unde treceau, rămîneau cimitire în care încăpeau regimente întregi de puşcaşi. Tîrgoveţii au ieşit să-i vadă. I-au văzut şi au fost cuprinşi de spaimă.
