Leit-motivul meditaţiei poetice capătă accente dramatice în cea mai recentă carte a lui Ion Horea Bătăi în dungă (Ed. Albatros, 1999, 142 p.). Bătăi de clopot, evident alarmante din punct de vedere al vieţii în primejdie de moarte: "Viaţa-i ca trestia/ peste băltoaca/ lumii acesteia,/ când bate toaca./ Viaţa-i o dată, spusă în hohote,/ când prind să bată/ clopote, clopote." Sub incidenţa acestor bătăi în dungă se scriu respectivele poeme, în continuarea celor din Viaţa, viaţa (1987) şi a ciclului de Inedite cuprinse în volumul Locul şi ceasul, un florilegiu al cărţilor lui Ion Horea, sub egida colecţiei BPT (1994). Eliptice, incisive, prozodic impecabile, versurile dau la iveală un disperat exerciţiu cotidian de introspecţie şi consolare faţă cu ieşirea din cursă a propriei vitalităţi, faţă cu semnele senectuţii şi ale crepusculului inexorabil. O suită de exorcisme muzicale în contra suferinţei şi tăcerii aşternute în chip de "temniţă" scrie Ion Horea în spiritul şi ritmul meditaţiilor eminesciene, nemurind clipa, raza, esenţa acelor corsi e ricorsi ale vieţii şi istoriei, la cotele unei virile purităţi stilistice. Dezbărate de luxuria metaforizantă, catrenele se organizează în jurul unor idei, concepte, obsesii binare, enunţul însuşi fiind biunivoc, denotativ-conotativ, reflexiv-tranzitiv, de o modernitate deconcertantă: "Scrii, tot mai scrii/ versuri eliptice/ cu fantezii/ apocaliptice -/ Vântul cuvântul/ singur mai spune ce/ timpuri pământul/ o să-l întunece!". Bătăi în dungă convoacă mai toate semnele negativării vieţii, istoriei şi valorilor morale şi existenţiale, căreia peotul îi opune osânda scrisului, ca religie şi soluţie artistică. Poemele lui Ion Horea aspiră către rugăciune şi comuniune, repere providenţiale în a face suportabil sentimentul eşecului dar şi al incompatibilităţii visului poetic cu agresiva secularizare a lumii româneşti: "Vremuri păg