Odată cu plecarea dintre noi a lui Roger Câmpeanu dispare şi ultimul exponent de marcă al presei de altădată. Adică al acelei prese ce se alcătuia în climatul febricitant al redacţiilor zumzăitoare, în care răpăitul maşinilor de scris nu înceta niciodată, apoi în agitaţia vechilor tipografii, cu veşnicul du-te vino al curierilor, al corectorilor, al secretarilor de redacţie, între linotipuri şi zeţărie, între laboratoarele foto şi calandru sau rotativă. Azi această rumoare s-a stins, înlocuită de tăcerea aseptică a calculatoarelor despre care se spune că fac totul aproape singure. Ne dau, oricum, această impresie.

Presa de altădată produsese şi un personaj, un erou mai bine zis, caracteristic: om al deciziilor repezi şi al atenţiei distributive, locvace, mobil, nemilos în pretenţia respectării termenelor, mai ales când îndeplinea, ca Roger Câmpeanu, funcţia-cheie a oricărei publicaţii, aceea de secretar general de redacţie.

Astfel a fost Roger, astfel fusese George Ivaşcu, şeful lui şi al nostru, al celor de la România literară, căci amândoi erau devoraţi de comuna pasiune: jurnalistica. S-au înţeles bine Roger cu Ivaşcu deşi, pentru a se înţelege cât mai bine, se certau tot timpul. Telefoanele redacţiei mai că nu săreau din branşamente când discutau ei revista, miercurea mai ales, mereu ridicând vocea unul la altul, până ce Roger sfârşea ultimativ: - M-aţi înnebunit de tot domnule director, m-aţi terminat, eu plec, căutaţi-vă altul! Era momentul când Ivaşcu devenea mieluşel: - Roger, Roger, nu te enerva, fii calm, linişteşte-te şi sună-mă mai târziu. Şi-l suna mai târziu, şi cădeau până la urmă de acord, cu greu, amândoi neurmărind nimic mai mult decât perfecţiunea. Perfecţiunea în condiţiile date.

Căci marea nefericire şi dramă a lui Roger Câmpeanu a fost aceea de a fi prins din plin, în cei şaisprezece ani câţi a lucrat la România litera