Vestea morţii poetei FLORENŢA ALBU m-a îngheţat! Şi n-am putut să cred! Mai ales că ne întâlnisem întâmplător nu de multă vreme în Piaţa Universităţii.
Încerc s-o păstrez în amintire aşa cum era în dimineaţa aceea de toamnă frumoasă. Aproape neschimbată. Ca atunci, în anul 1966, când a venit în redacţia Vieţii româneşti. O tânără tunsă băieţeşte. Cam încruntată, părea supărată, o supărare a cuiva care-şi purta cu un fel de mândrie ciudată blazonul nemulţumirii de sine şi de alţii. Era Florenţa Albu.
Ne-am împrietenit anevoie, dar ne-am împrietenit, căci descoperisem dincolo de "mutra belicoasă", de iritarea cuiva nemulţumit, firul tare al francheţii, puntea prin care puteam să comunicăm. De-alungul atâtor ani în redacţia Vieţii româneşti ne-am ciorovăit uneori, ne-am împăcat, ne-am citit una pe alta (la propriu şi la figurat) descoperind că avem ceva comun (în ciuda neasemănărilor şi deosebirilor de tot felul: scriam, şi una şi cealaltă, o literatură amară.
Nu ne-am făcut confidenţe dar am înţeles că la acea poartă dintre sine şi lume nu trebuie niciodată să baţi, ea trebuind să rămână mereu tăinuită, mereu zăvorâtă; acolo trebuia să stea neatins tezaurul de sentimente, de gânduri din care izvorăşte literatura. În cazul ei, POEZIA.
O poezie de notaţie, cu elemente aspre, sugestive. Având în centru, mereu evocatoare, o despărţire dureroasă, o moarte. Nu numai a cuiva drag, dar a unui întreg grup de oameni, prigoniţi, alungaţi. Dislocaţi din casa rămasă pustie: "Se-aude încă glasul lucrurilor/ nu trebuiesc atinse - oricum/ nu mai au sunete noi:/ prin ochelarii uitaţi pe masă/ se uită vremea la noi."
O atmosferă apăsătoare, mărginită de singurătăţi şi de neîmplinire, cu gustul sălciu al eşecului răzbate din poezia Florenţei Albu. O poezie revelatoare prin insolitul imaginilor încenuşate. Peste culori chiar de la începuturi
