Februar, scurt şi hibrid (iarnă cu promisiuni de germinare), nu prea răsună prin aule şi amfiteatre de agitaţii festive. Şi totuşi, sub raza aceloraşi impasibile astre, s-au născut şi au murit ilustre condeie. De la naşterea lui Titu Maiorescu - 15 februarie 1840 - se împlinesc, iată, 160 de ani! Contemporanii nu dau semne că ar tresări. "Clasicizarea" pare să-şi fi făcut efectul de anestezic asupra unor conştiinţe împăcate. Şi de ce nu? Titu Maiorescu a reuşit să-şi impună masca, iar criticii i-au desăvîrşit (poate nedreptăţindu-l) eticheta: senin, apolinic, olimpian. Nu prea există asperităţi în receptarea mesajului maiorescean. După spusele lui Mihai Ralea "numai insuficienţele devin probleme". Ori Maiorescu pare "suficient" în toate laturile termenului. Am putea pune "punct", dacă nu ne-ar izbi o anume întîmplare cu tulburător substrat din existenţa serenissimului. Constantin Noica o găsise undeva, în vol. II al Însemnărilor. Iată faptele. Lui Maiorescu i se povesteşte că regina Elisabeta, bolnavă şi deja închipuindu-se pe patul morţii, recita la nesfîrşit dintr-o poezie populară: "Aşterne-te drumului/ Ca şi iarba cîmpului/ De suflarea vîntului". Impresionat, Miorescu îşi notează: "Dovadă - scrie el - de farmecul şi puterea poeziei simţite, deşi rima e greşită. Parcă deschide o legănare în infinit" (27 febr. 1882). La un asemenea comentariu "minunat de frumos şi deprimant de exact", Noica rămîne visător şi se întreabă: "cum era construit omul acesta, care simţea în acelaşi timp legănarea în infinit şi eroarea de rimă?". Iar răspunsul nu poate fi decît o teribilă piatră de încercare pentru spiritul critic inert.
Ca o ironie astrală, tot în februarie, pe 26 ale lunii, în anul de graţie 1838, vine pe lume B.P. Hasdeu. Spirit neliniştit şi haotic, vagabondînd prin varii domenii uneori cu ştergerea sau încălcarea voit sfidătoare a frontierelor, "magul de
