Trebuie să spun că la început am privit cartea lui Teodor Baconsky (Ispita binelui, Editura Anastasia) cu oarecare mefienţă. Nu pentru că autorul n-ar fi dintre cei mai interesanţi, Teodor Baconsky e binecunoscut pentru exemplaritatea cu care îşi îndeplineşte rolul de ambasador pe lîngă Sfîntul Scaun, e un tînăr cărturar de formaţie teologică ortodoxă, cum nu sînt mulţi; i-am citit deseori articolele în diverse reviste şi le-am descoperit mereu pline de un bun simţ funciar unit cu cea mai rafinată intelectualitate. Lipsa de apetit pentru o astfel de carte n-avea deci temeiuri serioase, dar venea din ceva mult mai puternic: prejudecata creată de toată resuscitarea religiosului în ultimii ani, reticenţa faţă de mascarada credinţei afişate care ia, mai ales în mediul universitar, forme groteşti. N-aş fi ales niciodată de una singură o astfel de carte şi rău aş fi făcut, dar este reacţia cuiva care, după ce a copilărit realmente în vecinătate ludică cu obiectele de cult din biserica unui bunic-preot, a aflat că nu poate intra într-o altă biserică cu capul descoperit, şi asta tocmai de la cei care nu i-ar fi călcat pragul înainte.

Lectura cărţii lui Teodor Baconsky, obligaţie la început, s-a transformat în adevărată plăcere, presimţită de fapt încă din subtitlu: "Eseuri despre urbanitatea credinţei". Cartea conţine articole publicate după 1996 în diferite reviste şi cîteva conferinţe susţinute în Italia şi în România, toate grupate în cinci secţiuni: prima, Schiţe religioase, e şi cea mai teologic-orientată, eseurile au o problematică restrînsă la sfera credinţei şi a bisericii, dar cu ancorarea în realitate nelipsită de altfel pe tot parcursul cărţii; a doua, Recursul etic, priveşte mai degrabă relaţia bisericii cu credincioşii de azi şi rolul ei în ansamblul evenimentelor actuale; în capitolul Vaticana sînt discutate experienţa diplomatică a autorului, vizi