Instituţionalizarea prostiei se face foarte rapid prin şcoală şi prin profesori, spune literatura de secol XIX. Deşi savuros, spectacolul dat la şcoală de prostul fără noroc nu e lipsit de un anume tragism. Asemenea jumătăţilor îndrăgostite care se caută pentru a se uni într-o fiinţă unică, întreagă, elevul stupid nu este întreg fără jumătatea lui, profesorul incapabil. Scenele de gen par să fie susţinute întotdeauna de un singur personaj, bicefal. Caragiale a găsit şi soluţia literară a problemei celor două jumătăţi ale aceleiaşi fiinţe, care se aud decalat. în conferinţa ţinută de d. Mariu Chicoş Rostogan "tehnica" este: profesorul întreabă, profesorul dă răspunsul, intrînd, fără crize de identitate, în rolul elevului prost. Dacă întrebările şi răspunsurile sînt spuse cu voci diferite, ele au însă ca sursă aceeaşi minte. în schiţa Un pedagog de şcoală nouă, (1893) se dezvoltă o maieutică pe dos, o artă care, prin întrebări şi răspunsuri duce la alungarea, la ascunderea adevărului: Pedagogul: "No! Ce-i grămakica? Şcolerul: Grămakica iaşte... Pedagogul: No, că-z ce iaşte? că-z doar nu iaşte vun lucru mare. Şcolerul: numai apoi se răculeje şi răspunghe: grămakika iaşte o ştiinţă ghespre cum lucră limba şi lejile mai apoi la cari se supune acea lucrare, ghin toate punturile de veghere". Pedagogul se declară satisfăcut cu această oglindă verbală în care se maimuţăreşte singur şi se recunoaşte (e mulţumit, ca în dragoste, tocmai fiindcă se recunoaşte) şi-şi răsplăteşte elevul cu un "Bravo, mă, prostovane!", rostit "nu spre admoniţiune, ci spre înghemn şi încurajare".

CE

Cum a ajuns elevul să înveţe o asemenea definiţie, care sînt eforturile lui de a se transforma după chipul şi asemănarea jumătăţii sale şcolite nu aflăm de la Caragiale, care contabilizează doar rezultatul, ci de la Creangă. Profesorul bicefal este înlocuit d